Oraşul Central – Districtul Downtown Est – Ora 12:10, la prânz.

Prin parbrizul dubiței se vede un peisaj urban înghesuit și aglomerat, în care apartamente construite ieftin stau unul lângă altul. Abia dacă există spațiu între ele. Chiar și cu geamurile închise, se poate auzi zgomotul enervant al mașinilor de la fabricile din apropiere.

Bărbați în haine de lucru trec leneși prin parcare, fie îndreptându-se spre restaurantul din apropiere pentru a lua prânzul, fie spre un magazin. În spatele lor, o femeie în vârstă cu spatele cocoșat împinge un cărucior argintiu, mișcându-se în pas de melc. După ce bătrâna, care ține capul plecat, a trecut încet pe lângă ea, o pereche de fetițe de școală primară, cu ghiozdane în spate, trec alergând în contrast. Râsetele lor ascuțite răsunau în timp ce săreau. Este o scenă obișnuită din centrul orașului… Sincer, Amane s-a săturat de ea.

– Aah…

Cu scaunul pasagerului înclinat la un unghi de 45 de grade și adidașii lui cu toc înalt sprijiniți pe bord, el lasă să iasă un căscat mare. După ce cască de două ori la rând, Amane își șterge cu degetele lacrimile care i se formaseră la colțul ochilor.

– La naiba, mi-e atât de somn…

(Este din cauză că nu sunt odihnit bine și am continuat să visez în timpul somnului de mai devreme…)

Pentru prima dată după mult timp, a avut un vis despre copilăria sa.

Este a treia zi în care doarme pe bucăți pe bancheta din spate a dubiței. Trupul său trebuie să fie mai epuizat decât își dă seama. Poate de aceea visează la trecutul său – când era orfan și trăia în mahala, probabil din cauza poziției înghesuite în care dormea.

(Pe atunci, eram înghesuiți ca sardelele, dormind pe podeaua aia murdară.)

Capul îi este încă încețoșat, ca și cum ar fi pe jumătate acoperit de ceață. Vrea o țigară ca să se trezească. Dar dacă deschide fereastra, fumul va ieși afară și va atrage o atenție nedorită. Este interzis să stea afară în timpul unei supravegheri. Deși colegii săi de la departamentul de detectivi l-ar putea numi “nesăbuit” pe la spate, el știe mai bine decât oricine să încalce această regulă.

– Of!

Pentru a-și distrage atenția de la iritarea de a nu putea fuma, se joacă alături de cele trei piercinguri și cătușe aliniate pe urechea stângă. Dar se plictisește repede de asta. Așa că scoate din buzunarul pantalonilor o brichetă cu ulei. Ca să își țină mâinile ocupate, o deschide cu un clic și apoi o închide, repetând acest lucru de cinci ori înainte ca privirea să i se îndrepte spre palma mâinii stângi.

– A devenit destul de slabă.

O mică cicatrice roz care îi străbate în diagonală palma a devenit atât de deschisă încât, dacă nu este observată îndeaproape, este greu de spus că este o arsură. Dar e firesc, au trecut douăzeci de ani de atunci.

Cu toate astea, indiferent cât de slabă devine urma arsurii, amintirea acelei zile rămâne vie. Era gravată în mintea lui.

Era ziua în care a părăsit mahalaua după ce a ținut un memorial solitar pentru cel mai bun prieten al său și s-a refugiat la biserica din Midtown.

Din fericire, călugărița care a răspuns la ușă era o persoană bună. Simpatizând cu situația lui de orfan din mahala, ea l-a ajutat în multe feluri. Datorită experienței sale îndelungate de călugăriță, ea a aranjat ca el să fie admis într-un centru de îngrijire a copiilor administrat de biserică. De acolo, el a putut să meargă la școală.

A locuit la centrul de îngrijire a copiilor până când a absolvit gimnaziul. De la vârsta de șaisprezece ani, călugărița a devenit tutorele său, permițându-i să înceapă să trăiască pe cont propriu. Deși instituția le permitea copiilor să rămână până la vârsta de optsprezece ani, el a plecat la șaisprezece ani pentru că nu știa când va începe ciclul său termic.

A început să meargă la liceu cu o bursă și, în același timp, și-a luat o slujbă part-time pentru a-și acoperi cheltuielile de întreținere. După ce a strâns suficienți bani, a făcut prima oprire la un doctor dubios din Deep Downtown. Bătrânul, pe care nu-l mai văzuse de ani de zile, l-a recunoscut. Și-a ajustat ochelarii de citit care îi alunecau și s-a uitat curios la fața lui Amane.

“Ei bine, să fiu al naibii! Câți ani au trecut? Ești încă în viață? Nu te-am mai văzut de ani de zile, am crezut că ai murit. Dar cealaltă jumătate a ta? A murit?”

Fără să răspundă la această întrebare, i-a arătat bărbatului banii.

Acum șase ani, dacă ar fi avut atâția bani, l-ar fi putut salva pe Amane? Sau rezultatul ar fi fost același, indiferent ce ar fi făcut? Nu avea să afle răspunsul pentru tot restul vieții sale.

Cu toate astea, îndeplinirea ultimelor cuvinte ale lui Amane – “Trăiește și pentru mine” – trăind în locul lui, era ceva ce el a considerat a fi misiunea sa.

În momentul în care a văzut banii, ochii întunecați ai bătrânului au strălucit și a întrebat:

– Ce vrei?

“Inhibitori.”

Fără să întrebe mai mult, bătrânul i-a dat o rezervă de pastile pentru trei luni în schimbul banilor. Rezidenții care locuiesc în Deep Downtown au cu toții secrete întunecate din trecutul lor. Doctorul în vârstă nu făcea excepție.

Când Amane a ieșit din cabinetul doctorului, a ținut strâns în mână foaia cu pastile în timp ce stătea pe holul întunecat.

Acum, el va fi bine ori de câte ori îi va veni căldura.

Își amintește încă foarte bine cum era să se prăbușească de ușurare.

Prima căldură a venit aproximativ un an mai târziu. A luat imediat pastilele. Când a confirmat că acestea îi suprimau cu adevărat feromonii Omega, a simțit un sentiment profund de ușurare.

Atâta timp cât avea pastilele, putea urma calea pe care o dorea.

Până atunci, se hotărâse deja să meargă la universitate și să devină ofițer de poliție după absolvire.

Cu cât învăța mai mult despre cum funcționează lumea prin educație, cu atât își dădea seama mai mult de realitatea că puterea este concentrată în mâinile unor Alfa cu gene superioare și că aceștia controlează societatea. Sistemul de caste cu aceste elite stabilite la vârf nu se va schimba, indiferent de partidul politic aflat la putere.

La urma urmei, politicienii erau doar marionete.

Prejudecata împotriva Omega, care este înrădăcinată în conștiința societății, nu va dispărea niciodată.