– L-am pus pe Kariya să conducă primul interviu cu martorii în timp ce așteptam să ajungi la locul faptei. Era într-o situație delicată. Așa că i-am dat ceva de făcut.

Explicația lui Kuroki l-a determinat pe Amane să mormăie cu voce joasă:

– Folosește-l cum vrei… nu trebuie să-mi ceri permisiunea.

În acel moment, Kouki, ca și cum abia acum ar fi observat prezența lui Amane, l-a salutat:

– Bună dimineața, Honjou-san.

“…”

Amane nu răspunse, întorcându-și fața în altă parte.

(El era cel care a evitat contactul vizual mai devreme.)

Amane știa foarte bine că şi Kouki nutrea o aversiune față de el. Se prefăcea că își respectă seniorii doar pentru că ei erau forțați să lucreze împreună ca parteneri.

Dar acest sentiment era reciproc.

Încă de la prima lor întâlnire pe acoperiș, Amane nu-l plăcuse. Chiar și fără să audă de notele sale maxime de la Academia de Poliție, oricine își putea da seama dintr-o privire că şi Kouki era diferit.

Înălțimea sa depășea cu mult media. Chipul său seducător ar provoca fără îndoială femeile să leșine. Un fizic bine echilibrat și tonifiat. Pielea lui era impecabilă, fără nici o pată. Părul său, bogat și sănătos. Chiar și dinții lui erau perfecți, albi și drepți.

Toate astea erau lucruri pe care oricine le-ar fi invidiat, dar Kouki le lua ca pe un dat, fără pic de umilință. În plus, se îmbrăca şi cu cămăși impecabil croite, cravate, costume din trei piese făcute la comandă și pantofi din piele lustruiți manual – luxuri pe care salariul mic al unui detectiv nu și l-ar fi putut permite niciodată. Se dădea grozav?

Dacă Kouki ar fi urmat o carieră mai potrivită pentru statutul său de elită, cum ar fi să devină birocrat, era bine. În schimb, el a ales să lucreze la o secție de poliție dărăpănată, susținând că “a fi detectiv era visul său din copilărie”. Ce fel de om matur mai vorbește despre visele copilăriei?

(Orice s-ar întâmpla cu el, nu e problema mea. Visele lui se pot spulbera din partea mea.)

Să te asociezi cu tipul ăsta și să ai grijă de el? Glumești, nu? De ce naiba trebuie să antreneze un începător?

A lucrat singur și a produs rezultate până acum. Chiar dacă era un inadaptat în organizație, atâta timp cât a produs rezultate, aceștia i-au tolerat stilul individual.

Dar de data asta, au spus că a fost “un ordin de la superiori” și au avut tupeul să spună: “Tu, ca simplu detectiv, nu ai autoritatea să refuzi”.

Este adevărat că l-au acomodat în diferite moduri până acum. Toate argumentele lui Onizuka erau valide. Oricât de enervant era, el nu avea nicio replică. Dacă Onizuka a mers atât de departe, încât să spună toate astea, trebuie să fie ceva dincolo de controlul șefului departamentului.

Amane înțelegea asta. Dar sentimentele sunt o altă problemă. Chiar și după ce s-a întors la locul său, furia nu i s-a potolit și, exact când fierbea de enervare, Kouki, care îl urmărise pe comandantul de grupă, s-a întors. Probabil că și el era nemulțumit de partenerul său desemnat și s-a dus să protesteze. Amane aștepta cu o fărâmă de speranță. Dar apoi a venit cu o expresie profund tulburată și și-a plecat brusc capul.

“Este posibil să existe domenii în care nu mă descurc ca partener, dar aș aprecia îndrumarea dumneavoastră.”

În cele din urmă, l-a lăsat pe comandantul de escadrilă să-i vorbească frumos. Ce idiot inutil.

Amane s-a înfuriat și mai tare și, în enervarea sa, a lovit cu piciorul coșul de gunoi de la picioarele sale. Containerul a zburat, a lovit un stâlp și s-a răsturnat, împrăștiind gunoaie peste tot. În fața neîncrederii sale, idiotul de Kouki i-a ordonat: “Te rog să strângi gunoiul. Este gunoiul pe care l-ai împrăștiat”.

(Nu-mi venea să-mi cred urechilor! Ce naiba spune tipul ăsta?)

“Nu există nicio diferență între un începător și un veteran atunci când vine vorba de corectarea greșelilor. Ar trebui să curățați singuri ceea ce ați făcut. Chiar și un copil ar înțelege acest bun simț. Vă rugăm să ridicați gunoiul.”

În timp ce își continua prelegerea, Amane şi-a pocnit limba gândindu-se: “E reprezentantul clasei sau ceva de genul ăsta?”

Amane s-a săturat atât de tare de comportamentul lui de bun la suflet, încât a început să iasă din birou. Dar idiotul a strigat după el.

“Te rog să aştepţi!”

Simțind că va alerga după el, Amane s-a întors brusc și a strigat: “Nu mă urma! Dacă mă urmezi… te omor.”

Poate pentru că Amane și-a pus toată intenția ucigașă în el, Kouki a încetat în cele din urmă să vină după el.

Dar, serios…

Amane credea că-l va pune la locul lui în prima zi. Dar ticălosul era surprinzător de persistent.

În a doua zi, dimineața, Kouki îl aștepta când a ajuns la birou. Și pentru întreaga zi, s-a lipit de el ca lipiciul.

– Înapoi! Îmi stai în cale!

Oricât de aspru ar fi încercat Amane să-l alunge, el insista: “Suntem parteneri”, și nu voia să plece. Chiar și la biroul său, Amane simțea constant privirea lui din lateral. De îndată ce ochii lor se întâlneau, el începea cu:

– Pot să te ajut cu ceva?

Era mai mult decât enervant.

– Nu. Acum dispari din fața mea.

– Nu voi pleca. Suntem parteneri.

– Nu te recunosc ca fiind partenerul meu.

– Chiar dacă nu o faci, tot parteneri suntem.

Exasperat de acest du-te-vino, Amane s-a ridicat în picioare, iar Kouki i-a urmat exemplul.

– Unde te duci? Te voi însoți.

– La baie. Vrei să vii cu mine la toaletă?

Amane s-a prefăcut că se duce la toaletă doar ca să se scuture de el. În sfârșit, puțină liniște. Era pe cale să-și piardă părul din cauza stresului. Aprinzând o țigară, a deschis ușa spre acoperiș.

– După cum sunt sigur că știți, fumatul este interzis în incintă. Dacă doriți, vă rugăm să folosiți asta.

Kouki, care ajunsese acolo înaintea lui, i-a dat lui Amane o scrumieră portabilă. Amane a strigat:

– Mori odată!

Este un adevărat obsedat.

Până la sfârșitul celei de-a doua zile, enervarea lui Amane atinsese cote maxime. Chiar și după ce a plecat de la birou, enervarea nu a dispărut, iar Amane a ajuns să ardă de două ori cantitatea obișnuită de țigări. Atunci a decis: să se enerveze era inutil. Îl va ignora pur și simplu. Indiferent ce i-ar fi spus, i-ar fi aplicat tratamentul tăcerii și l-ar fi ignorat complet.

Cu această hotărâre, Amane a băut tot alcoolul pe care îl avea acasă și a leșinat în patul său, doar pentru a fi trezit de un apel de urgență la în timp ce dormea adânc.

Când a ajuns la locul faptei, vederea începătorului enervant i-a readus în minte toată enervarea din ziua precedentă. Și-a dat seama că era deja a treia zi, termenul limită pe care i-l stabilise.

Din moment ce i-a spus că nu va rezista trei zile, trebuia să se asigure că renunță azi.

(Ei bine, este doar începutul zilei. Înainte ca ceasul să bată miezul nopții, îl voi determina să-și dea demisia.)

În timp ce se gândea la asta, Kuroki a spus:

– Mai întâi, trebuie să identificăm victima.

– Ceva pe corp care să ajute la identificare?

– Nu avea nimic la el. Nu are acte de identitate și nici carte de cetățean. Așa că nu-i putem determina categoria.