Briza răcoroasă care de obicei sufla ușor devenise brusc rece. Grayson se opri și se uită fix la spatele lui Dane, care stătea nemișcat. Făcând pași lenți spre el, conversația telefonică a continuat pe măsură ce se apropia. După doar câțiva pași, se afla în spatele lui Dane, iar vocea din telefon deveni audibilă în urechile lui.

– Am greșit data trecută și am ajuns la tine acasă… Îți amintești?

Vocea devenise disperată, iar Dane își dădu părul pe spate, încercând să-și amintească.

– Îmi amintesc.

Un suspin de ușurare se auzi la celălalt capăt al firului. Cu toate astea, Dane se gândea la altceva. El trăise întotdeauna după principiul de a nu se implica în problemele altora, dar în ultima vreme era prea prins în ele – fie că era vorba de femeia cu care împărțise doar o singură noapte sau de orice altă situație.

“Asta va fi ultima dată. Nu voi mai face niciodată așa ceva.”

A decis să nu mai tragă de timp și a adăugat repede.

– Te-ai hotărât? Când o să o faci? Ar fi bine dacă ar putea fi într-una din zilele mele libere.

La întrebarea lui directă, ea răspunse repede.

– Da… da! Desigur, o voi face, mulțumesc…

Cu o voce slabă, Dane nu a reacționat prea mult și i-a dat data zilei lui libere înainte de a închide. Și-a pus telefonul în buzunar și era pe punctul de a face un alt pas când s-a întors fără să se gândească. Era surprins când l-a văzut pe Grayson stând chiar în spatele lui.

– La naiba!

Dane a rostit o înjurătură și a făcut o față enervată. Grayson i-a aruncat o privire scurtă și dură. Dane, încruntându-se, a observat că privirea lui Grayson s-a îndreptat spre buzunarul în care tocmai își pusese telefonul.

– Ea era?

Cu o întrebare directă, Dane nu s-a obosit să se prefacă neştiutor.

– Da, aceeași femeie pe care ai văzut-o.

Când el răspunse indiferent, expresia lui Grayson se întunecă. Realizând că ceva nu era bine, Grayson vorbi cu voce joasă:

– Chiar te duci la spital cu ea?

Tonul său calm suna ciudat de rece. Dane, simțindu-se neliniștit, răspunse în maniera sa firească.

– Da, i-am promis.

După acest răspuns simplu, Grayson tăcu din nou. Ce înseamnă această tăcere? Deodată, Grayson avu un presentiment neplăcut și îl privi cu ochii mijiți.

– Nu crezi cu adevărat că e copilul tău, nu-i așa?

– Ha!

Ce naiba gândea? Lui Dane nu-i venea să creadă și nici măcar nu era supărat. Se uită doar la Grayson cu un zâmbet ironic pe buze.

– Știi măcar care sunt trăsăturile mele? Ți se pare că arăt ca un idiot?

Grayson făcu un pas înapoi, evident luat prin surprindere.

– Nu asta am vrut să spun.

– Atunci ce? Ce ai vrut să spui?

Dane izbucni, enervarea lui crescând. Grayson făcu o pauză de un moment, ca și cum s-ar fi gândit, apoi zâmbi brusc. Era o acțiune care nu avea nimic de-a face cu situația, iar Dane se opri surprins. După ce văzu expresia lui Dane, Grayson șterse repede zâmbetul de pe fața lui, realizând că nu era momentul potrivit să râdă.

– Nu, vreau să spun…

Grayson părea că vrea să spună ceva, dar nu reuși să continue. Văzându-l că se oprește și că se freacă cu o mână pe frunte, Dane deveni și mai confuz.

“Desigur, ar putea fi doar o neînțelegere din partea mea”, gândi Dane. Cine ar putea spune cu adevărat ce este real sau fals la tipul ăsta? Poate că nici el nu știe. Este doar cineva care afișează mecanic orice expresie se potrivește situației.

Dane nu mai așteptă și se întoarse să plece. Grayson se limită să-i urmărească spatele care se îndepărta. Dar apoi…

– Nu-ți pierde timpul cu ceva inutil.

O voce joasă se auzi din spate, determinându-l pe Dane să se oprească din mers. Grayson, vorbind acum mai tare, cu puţină forță în voce, adăugă:

– Femeia aia doar se folosește de tine.

Ce naiba vorbește? Dane clătină din cap, neîncrezător, și continuă să meargă, dar Grayson îl avertiză din nou din spate.

– O să regreți. O să regreți că ai făcut asta.

Dane își înclină capul pe spate și privi cerul cu un suspin. Apoi se întoarse, privindu-l pe Grayson în ochi. Cu o privire rece, el spuse:

– Cine ți-a cerut părerea?

Apoi, fără ezitare, se întoarse și plecă. Grayson îl strigă pentru ultima oară.

– Te-am avertizat. Orice se va întâmpla în continuare, e numai vina ta.

Dane, pe punctul de a deschide ușa din spate a stației de pompieri, se uită înapoi la Grayson. Grayson îl privea cu o privire rece. Dane făcu o grimasă și, cu o voce liniștită, răspunse.

– O, ce înfricoșător!

Cu aceste cuvinte, Dane închise ușa cu un zgomot puternic chiar în fața lui Grayson.

“Nenorocit nebun.”

Dane stătea pe scaunul din sala de așteptare, încruntat. Cu picioarele depărtate, unul dintre ele tremura, iar fața lui era plină de enervare. “Cine se crede, să-mi spună ce să fac? Nici măcar nu-și cunoaște locul.”

“O să regreți. O să regreți că ai făcut asta.”

Deja regretase destul. Dar când Grayson Miller a spus asta, i s-a strâns stomacul. “La naiba”, a mormăit el în barbă, apoi a cercetat imediat camera, asigurându-se că nimeni nu era atent. Din fericire, sala de așteptare era liniștită, iar ceilalți pacienți și vizitatori stăteau departe. “Slavă Domnului pentru asta.” În timp ce simțea o ușoară ușurare, o femeie care îi adusese apă s-a apropiat.

– Hei, vrei cafea?

– Da, mulțumesc.

Ea îi întinse băutura și, în timp ce se așeză lângă el și bău apă, vorbi în timp ce sorbea din cafeaua neagră fierbinte.

– Mulțumesc că ai venit cu mine, Dane. Nu aveam pe nimeni altcineva pe care să-l rog…

Dane își bău în tăcere cafeaua, aruncând o privire la profilul ei dezordonat. La urma urmei, nu o va mai vedea niciodată. Nu era nevoie să-i asculte gândurile profunde. Asta era părerea lui Dane, dar Sabrina avea alte gânduri.

– Poate că e mai bine să nu ai un copil dacă tatăl nu e prezent?

– Ah!

Dane oftă, continuând să privească în altă parte, în timp ce răspundea.

– E alegerea ta. Dacă nu poți face față, mai bine scapi de asta.

Sabrina a tresărit vizibil. Poate că încă ezita. După un moment de gândire, a mormăit pentru sine.

– A avea un copil nu este întotdeauna cel mai bun lucru.

– Poftim?!

– De ce iei tu decizia în locul meu, nemernicule?

Dane ridică privirea la auzul înjurăturii. O femeie înaltă îi privea de sus în timp ce mesteca gumă. Cu părul blond platinat, era o femeie suficient de frumoasă încât oamenii din jurul ei să rămână cu gura căscată când trecea pe lângă ei, dar Dane nu ezită din cauza înfățișării ei.

Erau ochii ei violet.

Parfumul dulce care o înconjura nu lăsa niciun dubiu. “Ce naiba?!” În momentul în care Dane se ridică, Sabrina se ridică și ea repede.

– Larien!

Sabrina, cu fața palidă, se uita în sus la femeie, care era cu un cap mai înaltă decât ea și o privea cu ochi înfricoșători.

─ ▪ ─

Ezra ezită și se întoarse la sunetul continuu al fluieratului. Era Grayson, care fluiera în timp ce își verifica echipamentul.

– Ai găsit ceva bun, Miller?

Când îl întrebă curios, acesta încetă să mai fluiere și răspunse:

– Nu.

Răspunsul lui era unul mecanic, dar Ezra nu știa asta.

– E evident că se întâmplă ceva bun, ce este?

El îl privi ironic și se întoarse la problema lui cu un zâmbet. Grayson se uită la ceasul de pe perete cu o expresie încă zâmbitoare.

Grayson a strâns ochii în timp ce verifica ora.

Probabil că începuse deja.

Minutarul de pe perete s-a mișcat într-o parte cu un sunet, exact la timp.

─ ▪ ─

– Nenorocitule, cine naiba ești tu să-mi spui să scap de copil?

Larien strigă cu o înjurătură aspră. “Ești nebun?” Dane o privi cu neîncredere. Femeia, care părea să aibă cel puțin 180 de centimetri înălțime, îl privi pe Dane ca și cum ar fi vrut să-l mănânce, în loc să fie intimidată.