– Nu ai deloc bun simț?

De îndată ce au ajuns într-o zonă izolată, fără nimeni în jur, Dane l-a aruncat imediat pe Grayson la pământ. Grayson, care era tras de braț fără să opună rezistență, a ezitat, dar și-a recăpătat repede echilibrul. Dane a așteptat să se ridice în picioare înainte de a vorbi. Tocmai când era pe punctul de a spune ceva, sprâncenele i s-au încruntat.

Grayson îl privea cu un zâmbet luminos pe față. Obrajii îi erau ușor rozalii.

– Ce naiba gândește nemernicul ăsta? a mormăit Dane în sinea lui, iar la auzul cuvintelor sale, Grayson se opri. Răspunsul lui veni câteva clipe mai târziu.

– Poftim?!

Era doar un cuvânt, dar Dane începu să vorbească repede:

– Când o persoană atârnă de un perete, indiferent de motiv, trebuie să fie salvată. Nimeni în lumea asta nu ar spune vreodată ceea ce ai spus tu. Poate că poți să gândești asta, dar nu poți să o spui cu voce tare.

Credea că explicase cât se poate de simplu, dar ceea ce se întâmplă în continuare îl luă prin surprindere. Se așteptase la un răspuns de felul “De ce?” sau “Ce-ți pasă?” – ceva de genul acesta. În schimb, Grayson a spus:

– Ah…

Roșeața roz i-a dispărut de pe față, iar colțurile gurii i s-au lăsat în jos. Văzând expresia clară de dezamăgire de pe fața lui Grayson, Dane și-a încruntat în mod natural sprâncenele.

– De ce te comporţi aşa?

Cu un ton direct, Grayson mormăi cu voce descurajată, lăsând umerii în jos.

– Asta e tot?

– Asta e tot?

Dane îl privi cu neîncredere. Așa cum se aștepta, era imposibil să comunice cu tipul ăsta. Greșise chiar și încercând să vorbească alături de el. Dane acceptă cu reticență greșeala sa. Cel puțin situația era sub control și era mulțumit de asta. Decise să plece înainte să se întâmple din nou ceva neplăcut.

– Aşteaptă!

Deodată, Grayson îl strigă din spate. Întorcându-se cu o expresie neplăcută, Dane îl văzu încruntându-se și privindu-l fix.

– Asta e tot?

– Da.

Cu acest cuvânt scurt, Grayson îl privi cu neîncredere, clipind șocat. Dar, în curând, sprâncenele i se încruntară.

– Doar pentru asta m-ai adus până aici? Doar pentru asta?

Repetă cuvântul “pentru” de mai multe ori, ridicând și coborând mâinile. Văzând reacția lui, de data aceasta Dane a rămas mut.

– La ce naiba te așteptai, nenorocitule? Ce altceva am putea face aici?

Grayson scoase un suspin scurt. Văzând acea reacție, ceva ce era doar o vagă neliniște în mintea lui Dane a prins contur. Își mută greutatea pe un picior, aplecându-se ușor în timp ce îl privea pe Grayson cu sprâncenele încruntate.

– Doar nu crezi serios că am venit aici să… fac așa ceva, aşa e?

Buzele lui Grayson se curbară din nou, iar roșeața roz cunoscută reveni. “La naiba, ticălosul ăla nebun!” Dane strânse pumnul, agitându-l în aer în fața lui Grayson, înainte să-l lase să cadă și să vorbească.

– Asta nu se va întâmpla. Așa cum am spus înainte, era un accident și nu se va mai repeta. Așa că șterge-ți asta din minte, ai înțeles?

Apoi a adăugat ironic:

– Să uiţi ceva vă caracterizează pe voi, Alfa supremi, nu-i așa? Ar trebui să fiți obișnuiți cu asta până acum, având în vedere cât de ciudat este pentru voi.

Dane a bătut cu degetul pe capul lui Grayson, apoi s-a întors să plece, regretând imediat. Era chiar necesar să spună atât de multe? În timp ce se uită înapoi pentru o clipă, simțind un sentiment inutil de vinovăție, a înlemnit. Grayson avea o expresie gânditoare, frecându-și bărbia cu o mână în timp ce se uita în gol.

– Ce faci? a întrebat Dane fără să vrea, cuprins de un sentiment de neliniște. De îndată ce își arătă interesul, Grayson îl privi cu ochi strălucitori, ca și cum ar fi întrebat ce se întâmplase, și răspunse:

– Calculez câţi feromoni trebuie să acumulez ca să uit ceva.

Deși răspunsul era deja ridicol, nu se opri aici. Ignorând clipitul incredul al lui Dane, Grayson continuă, prefăcându-se că este serios.

– Data trecută, mi-ai consumat aproape toți feromonii, așa că va dura ceva timp până se vor acumula suficienți pentru a uita. Ce ar trebui să facem? E o mică problemă.

– Ah!

Dane a scos un scurt suspin, înainte să se simtă imediat rușinat. “De ce naiba m-aș simți vinovat pentru asta, eu sunt idiotul aici.”

Înjurând în barbă, se întoarse, doar pentru a fi lovit de o nouă curiozitate. “Tipul ăsta chiar nu are habar de emoții? Încruntându-și sprâncenele, se întoarse să se uite la Grayson, care îi întâlni imediat privirea, purtând în continuare același zâmbet prostesc.

– Ai simțit vreodată tristețe sau fericire, sau ceva de genul ăsta?

Grayson clipi, uitându-se la el, ca și cum ar fi întrebat: “Ce e asta?”

Dane simți un sentiment de disperare, realizând că, în esență, încerca să-i explice lui Helen Keller ce este apa.

După ce a încercat să explice ce voia să spună, Dane a început să se simtă descurajat. Cum naiba interacționează tipul ăsta cu oamenii normali? Apoi i-a venit ideea: toți acești Alfa supremi sunt așa, așa că probabil nu e nimic prea dificil în asta.

– Știi ce este frica, aşa e? a subliniat Dane, iar Grayson a înclinat din nou capul, confuz. Simțind că i se strânge pieptul, Dane a întrebat încă o dată.

– Când… te-am atacat, cum te-ai simțit?

De data asta, era sigur de ceea ce voia să spună. Își aminti imaginea lui Grayson țipând de durere.

Dar, din nou, Grayson a dat un răspuns complet neașteptat. Scoțând un suspin relaxat, fața lui s-a înroșit din nou.

– M-am simțit bine.

Dane era atât de surprins încât a rămas mut pentru o clipă. Pentru prima dată, s-a trezit în imposibilitatea de a găsi cuvintele potrivite și a scuturat repede din cap, recăpătându-și calmul.

– Nu, înainte de asta. Când fugeai.

Se grăbi să continue, dornic să conducă conversația în direcția dorită.

– Ai spus că urăști să fii violat, îți amintești? Gândește-te bine, ce ai simțit atunci?

“Amintește-ți, amintește-ți.” Acum, simțea chiar un sentiment de datorie și îl repeta în tăcere în mintea lui.

– Ah.

“În sfârșit și-a dat seama?” Expresia lui Dane s-a luminat, dar, desigur, era o iluzie. Grayson, încă zâmbind, a răspuns:

– Nu-mi amintesc. Era atât de bine după aceea.

– La naiba, ticălosule!

Dane lovi cu piciorul un copac care stătea lângă el, cu un zgomot puternic. Era într-adevăr o greșeală să încerci să-l înveți ceva pe nemernicul ăsta? Cum l-au crescut părinții lui pe nemernicul ăsta? Fie că era uimit de măreția părinților lui, fie că îi înjura pentru că au crescut un astfel de idiot, Dane era acum nesigur. În acel moment, Grayson luă cuvântul.

– Ce simțeam atunci… nu era bucurie sau fericire, ceva de genul ăsta?

Văzând expresia lui de confuzie serioasă, Dane simți brusc furia izbucnind în el. Amintindu-și că expresia neliniștită de pe fața lui nu era altceva decât o prefăcătorie, se simți ca și cum ar fi lovit un zid imens.

– Nu, idiotule. Era doar plăcere sexuală sau explozia de dopamină din eliberarea de feromoni?!

Dane, care vorbise aspru, își frecă fruntea cu o mână. Cum putea să-l determine pe tipul ăsta să înțeleagă? Amintindu-și asta, vorbi din nou impulsiv.

– Hei!

Era pe punctul de a-l întreba cum se simțise când era prins în subsol, dar se opri. I se părea o întrebare prea crudă, chiar dacă nu putea ști exact ce simțise Grayson Miller în legătură cu asta.

– Ah!

Dane privi spre cer, oftând adânc. Dintr-o dată, totul părea fără sens. Ce rost avea toate astea?

– Las-o baltă, să ne oprim, a mormăit Dane, cu vocea lipsită de energie, în timp ce se întoarse să plece. Jură să nu-și mai piardă timpul cu aceste prostii inutile. Era greșit să-și irosească energia cu problemele altora.

– Dane…

În momentul în care Grayson îi strigă numele, era pe punctul de a spune ceva, dar nu mai era timp. Aproape simultan, telefonul lui Dane sună, iar el îl verifică fără să audă vocea lui Grayson. Înclină capul la numărul necunoscut, dar apăsă repede butonul de apel.

– Alo?

Răspunse scurt, gândindu-se că ar putea fi un apel spam, dar la celălalt capăt al firului era liniște. “Ce naiba?” Încruntându-se, Dane era pe punctul de a închide, dar chiar înainte să o facă, cealaltă persoană vorbi.

– Păi… Alo?

– Cine e?”

Dane a întrebat direct, iar vocea de la celălalt capăt al firului părea să înghită în sec înainte de a răspunde cu un ton tremurat.

– Păi… data trecută… ai spus că vei merge cu mine la spital… nu-i așa?

Vocea anxioasă și slabă îl determină pe Dane să înlemnească. Pașii lui se opriră.