În momentul în care ușa vestiarului s-a deschis, a apărut celălalt protagonist al situației. De îndată ce Grayson Miller a intrat, toată lumea a tăcut brusc și nu a mai spus nimic. Fiecare s-a prefăcut că își vede de problema lui, întorcând capul, dar tăcerea rece dovedea că toți erau perfect conștienți de prezența lui.

– Salut, Miller.

Ezra era singurul care i-a vorbit lui Grayson. Fidel reputației sale de “băiatul bun de la oraș”, cunoscut pentru amabilitatea și prietenia față de toată lumea, l-a salutat pe Grayson cu un zâmbet, iar Grayson i-a răspuns cu același zâmbet.

– Salut, Ezra. Bună dimineața.

Auzind schimbul lor de replici, Dane a terminat să se schimbe. S-a întrebat, pentru o clipă, ce ar spune Grayson dacă ar ști despre agitația de mai devreme, dar nu avea intenția să confirme acest lucru.

Cu o zi înainte, Dane se înfuriase teribil, se urcase în mașină și plecase imediat din parcare. Știa că şi Grayson rămăsese nemișcat în același loc până când silueta lui nu mai era vizibilă în oglinda retrovizoare.

Imaginea lui Grayson stând nemișcat, pe măsură ce se îndepărta, era înfiorătoare chiar și în mijlocul furiei sale. Era în alertă, întrebându-se dacă Grayson îl va urmări, dar din fericire, asta nu s-a întâmplat.

“Abia am reușit să fac față situației. Sper să nu stric totul din nou.”

Starea de spirit a lui Dane s-a înrăutățit la gândul sumbru că, alături de cineva ca şi Grayson, lucrurile ar putea deveni și mai rele. În acel moment, Grayson și-a îndreptat atenția spre dulapuri, iar cei doi s-au confruntat.

Pentru o clipă, niciunul dintre ei nu a spus nimic. Erau doar 2-3 clipe, dar Dane era pregătit pentru orice comentariu nechibzuit pe care Grayson l-ar fi putut face, gata să răspundă – fie că era vorba de țipete sau de o palmă peste față.

Deodată, mintea lui s-a întors la fața lui Grayson, așa cum stătea lângă mașină, și senzația de frig a revenit. În acel moment, s-a întâmplat ceva neașteptat: Grayson i-a zâmbit. Și-a arătat dinții albi perfecți într-un zâmbet larg și uimitor.

– Hei, Striker!

Poftim?!

Dane se opri, nesigur. Toți ceilalți erau la fel de nedumeriți. Cei care așteptau în liniște, cu o oarecare suspiciune, clipiră și își concentrară atenția asupra lor.

Dar nu se mai întâmplă nimic. Grayson fluieră, deschise dulapul și începu să se schimbe. Fără să spună nimic, se pregăti și ieși din vestiar.

Abia când ușa s-a închis, toți s-au trezit la realitate, ca și cum s-ar fi trezit dintr-o transă.

– Păi, hei…

Cineva a vorbit nervos, și abia atunci s-a auzit o altă voce.

– Stai, Dane și Miller chiar au dat un spectacol?

Din acea remarcă neplăcută, a izbucnit haosul.

– Stai, chiar era totul doar o reprezentație?

– Dane a jucat chiar atât de bine?

– A, sincer, mi s-a părut un pic ciudat. Cred că actoria nu e chiar punctul forte al lui Dane.

– Miller s-a comportat ciudat. Dane nu a jucat rău. M-a păcălit.

– Deci chiar nu era nimic?

– A, ce dezamăgitor…

În mijlocul mormăiturilor și suspinelor de ușurare, Dane a rămas uimit, dar un lucru era clar: din cauza comportamentului neașteptat al lui Grayson, totul se transformase într-un eveniment minor.

De ce Grayson Miller s-a comportat așa era ceva ce el nu putea înțelege…

“Dar chiar trebuie să știu?” Dane și-a reconsiderat gândurile. Cel puțin acum totul era rezolvat și poate că şi Grayson va considera mai târziu că era o greșeală. Chiar dacă nu avea emoții, cu siguranță înțelegea importanța de a-și salva reputația.

După ce a ajuns la această concluzie, s-a schimbat, a închis dulapul și a plecat. Dacă totul se terminase, atunci era bine. Desigur, asta era doar părerea personală a lui Dane.

Totuși, nu se terminase.

Afară, Grayson stătea în fața ușii, ascultând discuțiile din interior, cu o expresie de necitit. Era clar că era martor la reacția intensă a lui Dane din ziua precedentă. Grayson știa că, rămânând nemișcat și privindu-l cum se îndepărta, își dădea seama că abordarea lui era greșită. După aceea, își reconsiderase complet planul, știind că acest tip de comportament nu era cea mai bună cale de urmat.

“Ce era ieri?”

Grayson își continua analiza, cu mintea rece. Nu se putea înțelege pe sine. Era vreodată incapabil să se controleze în asemenea măsură? De ce era atât de furios?

Era un singur motiv: pentru că cealaltă persoană era Dane Striker.

Când era vorba de acel om, își pierdea întotdeauna calmul obișnuit. Dar nu-și putea permite să lase asta să se întâmple. Aşa se gândea Grayson, îndepărtându-se cu pași mari, hotărât.

Pentru a-l învinge pe acel om, trebuia să gândească mai rece decât de obicei.

Dacă se comporta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Dane era luat prin surprindere. Mai era destul timp. Își băgă mâinile în buzunare și fluieră în timp ce mergea pe holul liniștit.

Când va veni momentul…

Doar imaginându-și expresia șocată de pe fața lui Dane, Grayson își întări hotărârea. Continuă să fluiere, mergând pe coridorul tăcut.

A doua zi.

Un cer albastru strălucitor și o lumină orbitoare a soarelui se revărsau într-o dimineață în care pompierii se agitau sub un bărbat atârnat de fereastra unui bloc înalt.

– Hei, asigurați-vă că nimeni nu vine pe aici. Țineți mulțimea la distanță.

– Salteaua pneumatică e gata? Fiți atenți, ar putea cădea!

– Unde sunt polițiștii? Sunt atât de lenți.

În mijlocul strigătelor, Dane se mișca repede. Bărbatul atârnat de sus încă striga ceva – era greu de spus dacă cerea ajutor sau le spunea să-l lase în pace. Pompierii își continuau meseria, concentrați pe sarcinile lor. În mijlocul haosului, era, desigur, o persoană care nu făcea nimic.

– Miller, Miller!

Wilkins strigă aspru, chemându-l pe nume. Era cuprins de enervare pentru că o persoană de încredere ca şi Grayson stătea acolo fără să facă nimic.

– Haide, ajută-ne!

El a făcut un gest cu mâna, dar reacția lui Grayson era, în cel mai bun caz, rece. Ezra, neputând să mai suporte, a strigat:

– Miller, ce faci? Grăbește-te!

Chiar dacă toți îl strigau, Grayson rămânea indiferent, ca și cum era o statuie. DeAndre, care se chinuia să desfacă salteaua gonflabilă, strigă enervat:

– Ce naiba faci, idiotule? Dacă pică?

Era un ordin să se miște repede, dar, surprinzător, Grayson nu l-a urmat. Părea doar enervat, prefăcându-se că nu-i pasă. În cele din urmă, toată lumea a renunțat.

– Nenorocitul! Ce naiba caută aici?

Toată lumea era de acord cu înjurătura lui DeAndre. Dane, care pregătea în liniște salteaua gonflabilă, îl privi pe Grayson cu o încruntare, dar nu spuse nimic. Nu în acel moment.

Mai târziu.

– Dacă ești atât de absent, de ce nu renunți?

După ce bărbatul era salvat și grupul s-a întors, un bărbat a luat cuvântul. Grayson, sorbind din băutură, s-a uitat la el, iar atenția tuturor s-a îndreptat spre el. Ca și cum ar fi așteptat momentul potrivit, oamenii au început să vorbească.

– E doar lipsă de atenţie să stai acolo aşa!

– De ce ai devenit pompier? Ar trebui măcar să faci ceva, aşa e?

– Dacă voiai doar să privești, nu trebuia să te joci de-a pompierul.

Ascultând avalanșa de plângeri, Grayson a clipit și a vorbit în cele din urmă.

– De ce îmi spuneți asta?

Nu era clar dacă era cu adevărat neștiutor sau doar cineva care se prefăcea, iar toată lumea a devenit și mai enervată.

– Oamenii ar putea muri chiar în fața ta, iar tu pur și simplu ignori asta. Nu e prea mult?

– Nu te gândești la ce s-ar petrece dacă acelui om i s-ar întâmpla ceva?

Grayson, ascultând criticile, a vorbit în cele din urmă.

– Poate că dorea să moară.

În acel moment, Dane, care se uita liniştit, a ridicat privirea. Toată lumea s-a întors șocată să-l privească pe Grayson. Grayson a zâmbit și a adăugat.

– Lăsaţi oamenii să facă ce vor.

Grupul zgomotos de mai înainte amuți brusc. În acel moment, toți se gândiră la același lucru.

“Ce naiba am auzit?”

– Uită-te la mine.

Deodată, Dane a făcut un pas înainte, apucându-l pe Grayson de braț. Restul grupului a rămas nemișcat, privindu-i cum se îndreptau spre spațiul gol din spate.