În plus…

Chiar dacă s-ar fi străduit să se întoarcă, Dane nu era acolo.

Așa era. Dane plecase acum. Casa era goală. Ca înainte. Și nu l-ar mai fi primit niciodată înapoi.

Atunci de ce să se mai chinuie să se întoarcă?

Își înclină capul pe spate și privi tavanul murdar. Ce diferență ar fi, oricum, dacă ar fi acolo sau aici?

Desigur, multe lucruri ar fi diferite. Mai presus de toate, nu ar mai trebui să fie bătut sau chinuit. Nici nu ar mai fi scuipat sau ars cu țigări.

Cu toate astea, Grayson nu simțea nicio motivație. Nu avea chef să se chinuie să rupă cătușele și să-i omoare pe toți bărbaţii de afară doar ca să se întoarcă. La urma urmei, oricum nu era nimeni acasă. Mai precis…

Dane nu ar fi acolo.

Stătea acolo, în stare de amețeală. Tocmai când Grayson își lăsase trupul să se prăbușească, ochii i s-au luminat brusc.

– Ah!

Așa se simte depresia?

La acest gând brusc, scoase un scurt strigăt. Așa este, asta înseamnă depresia. Sentimentul de a nu vrea să faci nimic și de a te scufunda până la fund. Neajutorarea de a simți că întregul său trup era îngropat într-o groapă de nisip fără fund, de dimensiunile unui crater. “Deci sunt deprimat în acest moment?”

După ce s-a gândit atât, Grayson a scos curând un suspin adânc.

“Nu voiam neapărat să știu asta.”

Se încruntă și apoi scoase un geamăt scurt. Nici măcar să-și folosească mușchii faciali pentru a face o expresie nu era ușor. Fața lui era sfâșiată, umflată și acoperită de răni peste tot.

– Of!

Chiar când a scuipat pe podea saliva amestecată cu sânge care se adunase în gura lui, a simțit brusc o prezență.

Cine este?

Grayson își aminti fețele băieților care veniseră să-l bată, să-l înjure și să-l ironizeze unul câte unul. Silueta celui mai urât uriaș dintre ei îi trecu pentru o clipă prin fața ochilor, dar îl exclude repede. Pașii erau lenţi și abia se auzeau. Dacă nu era această situație, ar fi crezut că cineva își înăbușea intenționat pașii pentru a-l găsi.

Desigur, asta nu se va întâmpla.

Grayson analiză situația cu răceală. Atunci era cel mai mic și mai slab tip din bandă? Dar acel om mergea mai vioi. Nu avea cum să meargă atât de încet.

Se cufundă adânc în gânduri. În cele din urmă, nu exista decât un singur răspuns. Venise cineva nou. Grayson se încruntă, apoi își relaxă expresia când simți o durere.

“Sper să nu mă ardă cu foc.”

În timp ce răpeau oameni și făceau porcăriile astea, se rugau și-l invocau pe Dumnezeu de fiecare dată. De parcă ar fi vrut să-și justifice acțiunile. “Faceți-o cu moderație, proştilor!” se gândi Grayson.

Din păcate, genul său era cu adevărat cel mai rău în momente ca ăsta. Rănile lui se vindecau prea repede. Chiar dacă era clar o rană care ar fi dus o persoană obișnuită pe patul de moarte, conștiința lui era limpede. Dacă ar fi scăpat de aici la timp și ar fi primit tratamentul adecvat, probabil că nici măcar nu ar fi rămas multe cicatrici. Problema era că nu avea deloc o astfel de motivație.

Uite-i că vin.

Pașii s-au oprit în fața ușii. Din nu știu ce motiv, nu a deschis ușa imediat și a rămas acolo pentru o clipă. De parcă ar fi verificat împrejurimile. Sau poate că tragea intenționat de timp pentru a-l speria pe Grayson, chiar dacă partea asta doar clipea cu o expresie plictisită.

Ușa se deschise. Văzând ușa care de obicei se deschidea larg cu mare elan deschizându-se ciudat de încet, Grayson rămase nedumerit. Și după o clipă, un chip imprevizibil apăru prin ușa deschisă.

– Poftim?!

Expresia lui Grayson, care până atunci era plictisită, s-a schimbat treptat. “Ce? Ce se întâmplă?”

Oare visez?

Bărbatul înalt care a făcut contact vizual cu el, care tocmai clipea surprins, se opri brusc. Ochii bărbatului păreau să se mărească, apoi fața i se contorsionă.

– Grayson…

“Ce naiba s-a întâmplat, de te aflii în starea de acum?”

Dane abia a reușit să-și înghită restul cuvintelor, dar asta nu a schimbat situația din fața ochilor lui. Dispăruse aspectul lui îngrijit de obicei; Grayson era acoperit de sânge și praf, umflat, sângerând și plin de răni. Simțindu-și inima frângându-se la vederea mizerabilă, Dane s-a apropiat în grabă, când, fața lui Grayson a devenit palidă.

Brusc, un sunet înfiorător de “pocnitură” răsună prin cameră.

– Poftim?!

Surprins, Dane se opri chiar în fața lui. În momentul în care își dădu seama că era sunetul scos de Grayson rupând cătușele, acesta își acoperi brusc fața cu ambele mâini și își întoarse trupul mare în lateral. Dane clipi nedumerit.

– Ce faci? a întrebat el uimit, dar nu primi niciun răspuns.

Nenorocitul ăsta… Dane începea să se enerveze treptat.

– Hei, ce faci? Te joci cu mine acum?

Abia când îl apăsă cu brutalitate, Grayson îi răspunse, ghemuindu-se cât mai mult posibil. Ca și cum s-ar fi deplasat, spuse cu o voce foarte slabă:

– Pentru că sunt urât…

Dane nu spuse nimic. O tăcere neplăcută se așternu între ei. Dane, care clipise uimit, ridică mâna cu o expresie amenințătoare. Următorul pas era să strige “Prostule!” și să-l lovească pe Grayson peste cap, dar, din nu știu ce motiv, ezită.

Grayson își ascundea cu încăpățânare fața în ambele mâini, ascunzând-o complet. De parcă nu ar fi vrut sub nicio formă să-și arate înfățișarea dezordonată. Dane, care îl privea în tăcere, se aplecă în liniște fără să spună nimic. Lăsându-se pe un genunchi, își mută mâna cu care urma să-l lovească în spatele capului lui Grayson. Îl simțea tremurând. Dane își înclină capul într-o parte și își apropie încet fața de cea a lui Grayson. Apoi își lipi ușor buzele de dosul mâinii care încă îi acoperea fața.

Poftim?!

Grayson clipi, cu fața ascunsă în mâini. La senzația neașteptată, se simți confuz. “Ce e asta pe dosul mâinii mele? Această căldură și respirație, oare ar putea fi…”

Când a privit cu atenție prin spațiul pe care l-a făcut răsfirându-și degetele, fața lui Dane s-a reflectat. Văzându-i ochii clipind ca și cum era uimit, Dane a încruntat sprâncenele și a zâmbit.

– Cine spune că ești urât?

Vocea lui era incredibil de blândă. Când Grayson se opri din mișcare, cu ochii larg deschiși de surprindere, Dane îl apucă de braț. Chiar dacă nu aplică nicio forță, mâna lui Grayson coborî încet, ca și cum era atrasă de acea greutate. Imediat ce fața lui se dezvălui, Dane, care așteptase, îl privi în ochi și chicoti.

– Ești atât de chipeş așa.

Grayson rămase cu gura căscată, nevenindu-i să creadă. Genele lui lungi clipeau frenetic în sus și în jos.

Dar asta nu era tot. A închis ochii și și-a lipit buzele de ale lui Grayson. Ce a atins ușor era apoi apăsat ferm, iar o limbă umedă i-a lins ușor interiorul gurii. Era un sărut incontestabil. Către Grayson, care încetase să mai respire de surprindere, Dane a spus din nou:

– Ești foarte chipeş dragul meu.

Lumina se așeză încet în ochii lui Grayson. De parcă ar fi crezut în sfârșit cuvintele lui Dane, urechile lui se mișcau frenetic în ambele părți.

Ah.

Văzând asta, Dane și-a amintit brusc.

Adorabil.

Un zâmbet blând i se întinse pe buze. Dane simți emoții mai puternice ca niciodată, mai puternice decât pentru oricine altcineva. Absurd, pentru un bărbat cu o constituție fizică mai robustă decât a lui. În clipa următoare, Grayson îl îmbrățișă brusc.

– Dane!

În ciuda faptului că era într-o asemenea dezordine, îmbrățișarea era incredibil de puternică. Pentru o clipă, Dane simți că nu poate respira și deveni agitat. Dar nu putea să-l împingă. Pentru că şi Grayson îl ținea pe Dane în brațe cu toată puterea, repetând acelaşi lucru:

– Mi-a fost dor, mi-a fost dor de tine… Dane, mi-a fost atât de dor de tine. Atât, atât de mult…

– Bine…

Dane îi mângâie foarte ușor spatele. Își făcea griji că s-ar putea să-l doară, dar de fapt era o preocupare inutilă. El îl îmbrățișa deja pe Dane cu tot trupul.

Pentru o vreme, Dane l-a lăsat așa. S-a gândit că ar fi o modalitate bună de a-l liniști, având în vedere că probabil îi era greu, dar nu putea trage de timp prea mult.

– Bine, să terminăm restul după ce ieșim.

Dane îl despărți cu atenţie, având grijă să nu-l rănească și mai mult pe Grayson.

– I-am doborât pe cei care păzeau afară, dar nu știu când se vor trezi . Hai să ieșim repede de aici, am asigurat o cale.

– Restul?

Grayson îl întrebă brusc pe Dane, care încerca să-i arate drumul în grabă. Își dădu seama că îi dăduse din nou o speranță deșartă, dar era deja prea târziu. În schimb, Dane îl apucă de braț și îl trase afară, aducând în discuție un alt subiect.

– De ce n-ai fugit? Ai fi putut.

Pe ambele încheieturi ale lui Grayson, cătușele care deveniseră inutile atârnau ca niște accesorii. Când Dane le aruncă o privire și îl întrebă, Grayson ezită și răspunse.

– Aveam brațul rupt și nu-mi puteam controla forța… Aș fi putut omorî pe cineva în timp ce fugeam.

Îl privi pe Dane și adăugă.

– Nu pot omorî oameni.

Imediat, fața lui Dane se strâmbă.

– Prostule, asta e autoapărare.

Pentru o clipă, Grayson îl privi de sus cu o privire confuză.