– Ce s-a întâmplat aici?

Wilkins, observând agitația, a venit târziu. S-a uitat alternativ la bărbatul întins pe jos și la paramedici. DeAndre a ezitat înainte să deschidă gura.

– Păi, să vedeți… asta e…

Nesigur dacă ar trebui să spună ce văzuse, brusc un alt tip a pășit în față și a strigat.

– Miller l-a lovit pe tipul ăla!

Curând, alți membri ai echipei au venit să-l susțină.

– Așa e, am văzut și eu! Miller l-a lovit pe tipul ăla!

– El stătea întins, iar Miller l-a lovit cu piciorul în cap!

– Tipul ăla e proprietarul casei. L-am văzut stând acolo, absent, acum puțin timp – ce crezi că s-a întâmplat aici? Miller trebuie să fi făcut ceva!

– Aşteptaţi, aşteptaţi puțin. Bine, calmați-vă, calmați-vă.

Wilkins, ridică mâinile pentru a-i liniști pe membrii echipei care strigau, apoi și-a întors capul spre Grayson, care stătea în spate, și l-a întrebat.

– Ce s-a întâmplat? Ce s-a petrecut?

Grayson a scos un suspin exasperat înainte de a răspunde.

– Tipul ăla a încercat să intre în foc…

Înainte să apuce să termine, au izbucnit huiduieli și strigăte.

– Deci, ai încercat să-l ajuți din nou?

– Credeam că m-am înșelat în privința ta, dar chiar ești genul ăla de om!

– Ești un nebun, eu sunt prostul care a avut încredere în tine!

În timp ce membrii echipei ridicau pumnii și strigau, Grayson a devenit complet dezinteresat.

– Of, ce durere de cap… a mormăit aceleași cuvinte pe care le spunea adesea Dane, scuturând din cap. Văzând asta, membrii echipei s-au enervat și mai mult și au început să strige și mai tare.

– Poftim?! O durere de cap? Vorbești serios când cineva a murit?

– Nenorocit nebun, nenorocit nebun!

– E o ruşine să avem pe cineva ca tine ca pompier…

Ignorând avalanșa de plângeri, Grayson pur și simplu se întoarse și plecă. Printre strigătele continue, vocea lui Wilkins îi ajunse la urechi.

– Bine, ajunge. Hai să strângem și să terminăm restul. O să stăm aici? Hai să curățăm și să plecăm de aici! Mișcați-vă, să mergem!

Membrii echipei, încă mormăind, n-au avut de ales decât să se împrăștie și să urmeze ordinele. Datorită acestui lucru, zgomotul s-a potolit treptat. Grayson a luat o sticlă de apă din mașina de pompieri, a desfăcut capacul și a băut-o dintr-o singură înghițitură. Abia după ce a terminat sticla a părut să-și revină. A privit soarele, care era ascuns de fumul flăcărilor, și s-a gândit brusc:

“Ah, vreau să-l sărut pe Dane.”

După ce a stins în sfârșit focul rămas, Dane, în timp ce curăța furtunul, s-a uitat în jur. Nu-l vedea pe bărbatul care era de obicei pe acolo.

“E ciudat că un tip atât de înalt nu se vede nicăieri.”

După ce a pus furtunul la loc, Dane s-a uitat în jur și l-a zărit pe DeAndre, care se apropia de el.

– L-ai văzut pe Grayson?

– Pe cine?

DeAndre nu a înțeles imediat. Dane a repetat.

– Grayson Miller.

– O, Miller? A…

A doua reacție a lui DeAndre părea suspectă. Dane încruntă sprâncenele, iar DeAndre, după o ezitare, începu să vorbească:

– A fost un incident… tipul ăla…

– Nenorocitul ăla e un adevărat ratat!

Deodată, un alt tip a strigat o înjurătură. Dane, cu sprâncenele încă încruntate, s-a uitat alternativ la el și la DeAndre.

Grayson stătea așezat la distanță, cu privirea fixată la pământ. Părea că trecuse ceva timp. Oare focul era stins complet până acum?

Până acum, Dane trebuie să fi auzit vestea.

Își putea deja imagina reacția lui Dane. Probabil că îl va înjura și se va enerva. La naiba! A mormăit el în barbă și se scărpină în spatele capului, cu mâna. Apoi, brusc, o umbră apăru la marginea câmpului său vizual. Grayson ridică privirea și clipi surprins. Un bărbat înalt stătea în picioare și se uita la el. Pentru o clipă, o tăcere tensionată a planat în aer. Imediat ce Dane a deschis gura, Grayson și-a dat seama că va fi certat.

– Ce s-a întâmplat?

Dane a pus brusc o întrebare.

Poftim?!

Grayson se întrebă dacă auzise greșit. Oare îl înjurase, iar urechile lui inventaseră altceva?

Desigur, asta nu avea niciun sens. Dovezile erau clare: Dane nu era supărat. Avea aceeași expresie indiferentă ca întotdeauna, privindu-l pe Grayson de sus. Era ca și cum ar fi vrut cu adevărat să audă ce avea de spus. Privindu-l fără să înțeleagă, Grayson a făcut o pauză înainte de a vorbi.

– Nu ai auzit?

– Ce s-a întâmplat?

Dane repetă aceeași întrebare. Era imposibil să nu fi auzit. Membrii echipei probabil că vorbiseră fără oprire, împărtășind cu entuziasm ceea ce văzuseră, comportându-se de parcă asta era tot ce se întâmplase. Probabil că repetaseră toate criticile pe care i le adresaseră lui Grayson mai devreme. Dar, în ciuda acestui fapt, Dane stătea încă în fața lui, întrebându-l ce s-a întâmplat și așteptând un răspuns. Grayson își deschise încet buzele.

– Tipul… a încercat brusc să intre în foc.

– Și?

– M-am gândit să-l las acolo, dar… apoi m-am întrebat ce ai fi făcut tu.

Ochii lui Dane au clipit un moment.

– Te-ai întrebat ce aș fi făcut eu?

La întrebarea liniștită a lui Grayson, el a dat din cap.

– M-am gândit că o să-l oprești. Așa că l-am apucat de umăr și l-am tras deoparte, dar atunci tipul s-a enervat brusc și m-a atacat…

Dane nu-l grăbi să continue, așteptând să termine. Grayson, observându-i expresia, adăugă:

– L-am lovit cu piciorul ca să-l împiedic să apuce toporul – pentru că era periculos și nu voiam să facă asta.

Mărturisirea s-a încheiat aici. Pe măsură ce vocea calmă a lui Grayson s-a stins, tăcerea s-a reinstalat. Dane încă nu spunea nimic, continuând doar să-l privească. Grayson, așteptând în tăcere un răspuns, și-a mișcat din nou buzele.

– Am greşit din nou?

Tonul lui era la fel de indiferent ca înainte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar în ochii lui Dane, Grayson putea vedea un tremur ușor.

Dane își încruntă sprâncenele, iar când buzele i se curbară încet într-un zâmbet, Grayson intră pentru o clipă în panică. Ce era expresia aceea? Râdea, se enerva sau poate chiar voia să plângă? Confuz, Grayson îl văzu pe Dane întinzându-și mâna. Fără ezitare, Dane își așeză mâna pe capul lui Grayson, vorbindu-i încet.

– Nu! Te-ai descurcat bine.

Atingerea blândă de pe capul lui era incredibil de amabilă. În acea clipă, toată anxietatea și disperarea care îl consumaseră pe Grayson dispărură.

– Serios?

Cu o voce surprinsă, Grayson îl auzi pe Dane râzând și dând din cap.

– Da, te-ai descurcat grozav. Așa că nu-ți face griji.

Apoi, după ce și-a mutat mâna cu care îi mângâiase capul în fața lui Grayson, Dane a vorbit.

– Să mergem, trebuie să le spunem adevărul proştilor.

Dar Grayson nu se putea hotărî să-i ia mâna imediat. Se uită între mâna întinsă și fața lui Dane, încă nesigur, și întrebă ezitant.

– Ai încredere în mine?

– Da.

Dane a răspuns fără ezitare. Apoi, a oferit un motiv simplu.

– Dacă te cunosc bine, nu l-ai fi lovit pur și simplu pe tipul ăla. Probabil ți-a dat un motiv, lăsându-te să faci ce ai vrut.

– Așa e.

Fața lui Grayson începu să se lumineze.

– Da, ai dreptate. Eu nu lovesc primul. Era autoapărare!

– Dacă el voia să atace cu toporul, atunci da, autoapărarea e justificată.

– Aşa e!

“Cuvintele lui Dane erau în favoarea mea. Spune că tot ce am spus eu e corect!”

Incapabil să-și stăpânească fericirea, obrajii lui Grayson s-au înroșit. În același timp, urechile i-au devenit roz. Văzând asta, Dane a zâmbit și și-a întins din nou mâna. În cele din urmă, Grayson i-a strâns mâna cu putere și s-a ridicat repede în picioare.

– Am spus că îl voi opri pe tipul ăla, dar am greșit, a spus Dane, uitându-se la Grayson. Când Grayson se opri și se uită în jos la el, Dane adăugă firesc:

– Dacă eram eu, aș fi dat cu piciorul în topor în loc să-l lovesc. Apoi, după ce m-aş fi asigurat că am un martor, l-aș fi lovit. Dacă îl lovesc fără să mă gândesc, asta se întâmplă.

Apoi, cu o expresie amuzată pe chip, Dane se uită la Grayson.

– Acum o să ai de-a face cu comisia. Ghinion.

Fața lui Dane era plină de ștrengărie, ca a unui copil care își necăjeşte un coleg de clasă care a intrat în bucluc. Văzând acea expresie, Grayson se relaxă și râse.

– Un proces? Asta e meseria lui Nathaniel. Eu sunt Miller.

Văzând că şi Grayson revenise la starea lui firească, Dane îi dădu o palmă ușoară pe spate și începu să meargă înainte. În timp ce mergea, strigă tare către echipa din spate:

– Hei, băieți. N-aveți habar ce se întâmplă, nu-i așa?

La strigătul lui Dane, membrii echipei, care aproape terminaseră curățenia și se pregăteau să plece, se opriră confuzi. Grayson mergea încet în spate, urmărind cum Dane se apropia de ei și începea să le spună ceva.

Ceva se mișcă în pieptul lui Grayson. Se simțea ca o floare caldă care înflorea în interiorul lui. Senzația s-a răspândit în tot trupul său şi s-a simţit puţin ameţit.

Este Dane.

Grayson a numit floarea care înflorea în interiorul lui.

Acesta este Dane.

– Vino aici, Grayson. Proştii ăștia vor să-și ceară scuze.

În momentul în care Dane se întoarse și îi strigă, obrajii lui Grayson se înroșiră și mai tare. Cu fața roșie, Grayson dădu din cap și alergă spre el, cu un zâmbet larg.