Volumul 3, R 1, Partea 2

 

Clinica ortopedică externă era deja cunoscută pentru timpul de așteptare de două ore. Iar acum, în absența lui, pacienții urmau să aștepte și mai mult. Probabil că asistentele din secția externă îl căutau cu disperare. Ultimul lucru la care se așteptau era ca el să fi adormit într-o cameră de spital. La urma urmei, nici el nu știa de ce se afla acolo, așa că nu era de mirare că nici ele nu știau.

(Dacă află că am dormit prea mult, șeful medicilor o să-mi ia capul.)

În timp ce se grăbea, o siluetă a apărut brusc după colțul holului.

– Toomine-sensei!

O voce cunoscută îi strigă numele, iar el se opri din mers. Crezu că ar putea fi una dintre asistentele de la secția de ambulatoriu care îl căuta. Dar persoana care veni alergând era asistenta veterană care era cu el în tura de noapte.

– Poftim? De ce…

Ar fi trebuit să-și termine garda ore în urmă, așa că de ce era încă la spital? Înainte să apuce să întrebe, ea a vorbit prima:

– Te-ai trezit!

– Poftim?!

Din cuvintele ei, își dădu seama că ea știa că el dormise într-o cameră de spital. Gândindu-se bine, din moment ce ea era în același schimb cu el noaptea trecută, era foarte probabil să știe ce se întâmplase după momentul în care memoria lui se întunecase și ce se întâmplase în dimineața aceea.

Dacă o întreba, poate că ar fi putut să-și completeze golurile din memorie.

Simțind o ciudată ușurare după disconfortul provocat de lipsa de memorie, el deschise gura.

– Tocmai m-am trezit într-o cameră de spital. Dar nu știu de ce zăceam în patul acela. Am încercat să-mi amintesc cu toată puterea, dar nu-mi amintesc nimic.

– Nu-ți amintești? îl întrebă ea cu voce surprinsă.

– Îmi amintesc că am tratat un pacient neasigurat la clinica de urgență aseară. Dar nu-mi amintesc nimic după asta. Poate fi o pierdere temporară de memorie. Poți să-mi spui ce s-a întâmplat?

“…”

La cererea lui Kazusa, asistenta medicală părea neliniştită. Ea și-a coborât privirea și s-a uitat în jos.

– Îmi pare rău. Nu pot să-ți spun…

Ezitarea ei îl determină pe Kazusa să se simtă neliniștit. O cunoștea de aproape șase ani. Nu era genul de persoană care să se abțină în felul acesta. Împins de un sentiment de enervare, insistă.

– Există vreun motiv pentru care nu-mi poți spune?

Asistenta și-a ridicat încet privirea. L-a privit intens, în tăcere, iar Kazusa a observat o privire de milă în ochii ei, ceea ce l-a derutat.

(De ce mă privește cu atâta compasiune?)

Pe măsură ce confuzia lui se adâncea, asistenta a vorbit în cele din urmă.

– Șeful departamentului…

– Șeful departamentului?

Kazusa era luat prin surprindere de mențiunea bruscă a “șefului departamentului”.

– Vrei să spui șeful departamentului de ortopedie? Nu medicul șef?

– Da, a răspuns asistenta cu o expresie serioasă.

– Șeful departamentului v-a rugat să veniți în biroul său, domnule Toomine.

În acel moment, Kazusa a înțeles în sfârșit că asistenta venise până aici pentru a-i transmite un mesaj din partea șefului departamentului său.

 

***

 

Deși era îngrijorat de situația pacienților ambulatoriu, nu putea ignora chemarea lui, a șefului ortopediei. Potrivit asistentei, un alt medic îi preluase sarcinile de ambulatoriu. Kazusa se simțea profund vinovat că un coleg care nu era programat să lucreze îl înlocuia. Dar nu putea face altceva decât să compenseze mai târziu.

După ce și-a adunat gândurile, i-a cerut asistentei veterane să transmită mesajul:

– Spune-le că voi fi la clinica ambulatorie în 30 de minute.

El s-a grăbit să se ducă la biroul șefului departamentului.

(Ce ar putea dori șeful departamentului?)

Kazusa interacționa adesea cu superiorii săi direcți, medicul șef și medicii curanți, pentru programarea sau asistarea la operații. Dar rareori avea de-a face cu șeful departamentului. Îl vedea doar o dată pe lună, și chiar și atunci, era doar o scurtă salutare.

(Și acum, sunt chemat în biroul său…)

Un sentiment de neliniște începu să i se așeze în stomac, ca o piatră grea.

Nu avea de ales decât să-l înfrunte. Cu reticență, Kazusa a luat liftul până la ultimul etaj, unde coridorul era vizibil mai luxos în comparație cu restul spitalului. Jumătate din etaj era dedicată camerelor VIP. Cealaltă jumătate găzduia birourile oficialilor superiori ai spitalului, inclusiv directorul. Mergând pe hol, pașii lui răsunau pe podeaua imaculată și lustruită, care părea suficient de reflectorizantă încât să-i arate chipul.

Kazusa se opri în fața ușii impunătoare din lemn a destinației sale.

După ce și-a încheiat halatul alb, a respirat adânc. Își simțea inima bătând cu putere în piept în timp ce ridica mâna dreaptă și bătea la ușă.

– Scuzați-mă, sunt Toomine. Mi s-a spus că m-ați chemat.

– Intrați.

O voce răspunse din interiorul camerei. Cu o expresie tensionată, Kazusa apucă mânerul ușii și o deschise. Biroul avea dimensiunea a aproximativ zece tatami. În dreapta se afla un set de canapele, rafturi cu cărți aliniate pe peretele din stânga și, chiar în față, o fereastră mare.

În spatele unui birou orientat spre fereastră stătea șeful secției de ortopedie. Avea aproape șaizeci de ani, păr scurt și cărunt și ochi pătrunzători. Bronzul său permanent provenea de la hobby-ul său: triatlonul. Majoritatea chirurgilor aveau nevoie de rezistență fizică și mentală pentru a suporta operațiile lungi. Drept urmare, mulți aveau o mentalitate atletică.

Unii chirurgi erau atât de talentați încât numele lor erau recunoscute la nivel național, în special cei care efectuau transplanturi de organe. Acești “super chirurgi” lucrau de obicei la spitale prestigioase și erau aproape întotdeauna Alfa. Cu o inteligență superioară, forță fizică și o tehnică de neegalat, ei se ocupau chiar și de cele mai complexe operații fără să transpire. Rezistența lor mentală, capacitatea de a rămâne calmi în orice situație de urgență chirurgicală, era pur și simplu extraordinară.

Era absurd să se compare cu chirurgii Alfa de elită care țineau în mâini viețile pacienților. Dar chiar și printre chirurgii Beta, Kazusa era o anomalie. Nu era impunător din punct de vedere fizic și nici nu era deosebit de rezistent din punct de vedere mental. De fapt, avea un trup fragil, se enerva repede și avea o constituție slabă. În timpul studenției, nu avusese timp să se alăture vreunei echipe sportive, darămite să stăpânească un singur sport. Triatlonul era exclus pentru el.

În timpul rezidențiatului, când a lucrat în diferite departamente, persoana pe care o respecta cel mai mult era un chirurg ortoped. Acel chirurg s-a transferat la un alt spital, acum doi ani. Dar dacă Kazusa nu l-ar fi întâlnit, probabil că ar fi urmat fără ezitare o carieră de pediatru.

Din fericire, Kazusa avea mâini destul de îndemânatice, o rezistență fizică decentă și aptitudini suficiente pentru acest domeniu. În plus, ortopedia se concentra în principal pe diagnosticarea și tratarea afecțiunilor legate de oase, articulații, mușchi, tendoane și nervi, cu foarte puține intervenții chirurgicale care implicau situații de viață și de moarte. Deocamdată, reușea să se descurce, deși se întreba dacă lucrurile nu vor deveni mai dificile odată cu înaintarea în vârstă.