Volumul 3, R 1, Partea 3

 

În timp ce Kazusa era pierdut în gânduri inutile, șeful departamentului se ridică din scaunul său din piele cu spătar înalt. Ocoli biroul său impresionant și făcu un gest cu o mână spre canapeaua din dreapta.

– Te rog, ia loc.

– O, da, a răspuns Kazusa.

Așteptă ca șeful departamentului să se așeze pe o parte a canapelei înainte de a se așeza vizavi de el, cu o masă joasă între ei. Era prima dată când stătea față în față, unul la unul, cu șeful departamentului său. Tensiunea îl provoccă să transpire, determinând alunecarea ochelarilor pe nas. Își împinse repede ochelarii înapoi cu degetul, în timp ce privea în jos.

Brusc, Kazusa simți greutatea privirii șefului departamentului și ridică privirea. Ochii pătrunzători ai șefului departamentului îl priveau fix, cu un amestec de curiozitate blândă și milă – o expresie straniu de asemănătoare cu cea pe care i-o arătase mai devreme asistenta medicală veterană.

Incapabil să suporte privirea intensă, Kazusa își forță gâtul uscat și scoase un “Ăă…” ezitant.

– Ah… Îmi cer scuze, a răspuns șeful departamentului, expirând un suspin profund. Își fixă din nou privirea asupra lui Kazusa.

– Toomine-sensei, știi de ce ai fost chemat aici?

– Nu… Habar n-am, răspunse Kazusa sincer, pentru că într-adevăr nu avea nicio idee.

– Înțeleg… Potrivit medicului șef, ai preluat tura de noapte de ieri pentru un rezident care avea gripă.

– Da.

Atât își amintea.

– Și în timpul turei, ai leșinat.

Deci asta s-a întâmplat, gândi Kazusa. Înțelegând în sfârșit situația, simți o ușoară ușurare.

– Da… Nu-mi amintesc nimic. Presupun că am leșinat, am căzut și m-am lovit la cap, ceea ce a dus la pierderea cunoștinței. Deși nu există leziuni externe evidente, sunt îngrijorat de posibilele leziuni interne. Cred că ar trebui să fac un RMN, pentru siguranță…

– Nu e nevoie de asta, îl întrerupse imediat șeful departamentului, lăsându-l pe Kazusa să răspundă surprins:

– Poftim?! Ce vrei să spui cu asta?

Ignorând nedumerirea lui Kazusa, expresia șefului departamentului s-a transformat într-una indescriptibil de complicată. A rămas tăcut pentru o clipă. Dar apoi, ca și cum ar fi ajuns la o concluzie, a vorbit hotărât.

– Nu te-ai lovit la cap. Prin urmare, nu ai leziuni cerebrale.

Certitudinea din cuvintele șefului departamentului i s-a părut ciudată lui Kazusa, care nu și-a putut reține obiecția.

– Atunci de ce nu-mi amintesc nimic?

– Pentru că ai intrat în călduri aseară.

Kazusa rămase cu gura căscată de uimire.

(Ce a spus?)

(Călduri? Înțeleg cuvântul. Dar nu pot înțelege cum se aplică în cazul meu.)

– Am auzit bine? Ai spus că am intrat în călduri?

Șeful departamentului a dat din cap în tăcere, ceea ce l-a uimit. Nu auzise greșit?

(Nu, nu, nu, nu…)

Pe jumătate neîncrezător, se gândi el în sinea lui: Despre ce vorbește omul ăsta?

Kazusa aproape că începuse să se îngrijoreze că șeful departamentului se lovise la cap.

Oricât de mult nu voia să-și sfideze superiorul, nu mai putea să tacă.

– Sunt un Beta, a declarat Kazusa, ca și cum ar fi spus ceva evident. Era la fel de natural pentru el ca și cum ar fi spus “Sunt om” sau “Sunt bărbat”. Certitudinea absolută a acestui fapt nu-i lăsa loc să-și imagineze vreo neînțelegere. Dar, spre uimirea lui, șeful departamentului a dat din cap.

– Mai precis, erai un Beta.

Trecerea la timpul trecut îl determină pe Kazusa să clipească rapid, confuz.

– Aseară, ai intrat în călduri în sala de examinare. O asistentă din sala de tratament alăturată a observat un miros neobișnuit și a intrat în sala de examinare. Aproape simultan cu intrarea ei, ți-ai pierdut cunoștința. Camera era atât de plină de feromoni, încât devenise sufocantă, a explicat șeful departamentului.

Tonul său era deliberat detașat, ca și cum ar fi eliminat orice emoție în timp ce povestea evenimentele de aseară până în dimineața asta. Kazusa ascultă, simțindu-se amețit.

Deși era disperat să afle ce se întâmplase, cuvintele îi intrau pe o ureche și îi ieșeau pe cealaltă, fără să poată să le înregistreze. Totul părea atât de îndepărtat, de parcă nu i se întâmpla lui.

– Erai inconștient și dus în sala de tratament. Mai mulți medici, inclusiv eu, eram chemați de urgență. După sosire, un specialist în obstetrică a suspectat apariția bruscă a căldurii și a prelevat o probă de sânge. A fost efectuat un test de determinare a categoriei și s-a confirmat că ești un Omega izolat.

– Un Omega… izolat?

Kazusa repetă cuvintele cu voce tremurândă.

În facultatea de medicină, aflase că existau cazuri în care persoanele clasificate inițial ca Alfa sau Beta în testele de categorie postnatale intrau ulterior în călduri în timpul adolescenței și erau descoperite ca fiind Omega. Aceste persoane, care prezentau o afecțiune rară, erau denumite în mod obișnuit “Omega izolaţi”.

(Chiar sunt unul dintre acei Omega izolaţi? Nu se poate… Nu se poate întâmpla asta…)

Nu-i venea să creadă. Era complet șocat. În timp ce stătea în stare de șoc, șeful departamentului îl întrebă:

– Părinții tăi erau amândoi Beta, nu-i așa?

– D… Da, se bâlbâi Kazusa.

– Asta determină faptul ca acest caz să fie extrem de rar.

De obicei, condițiile pentru a da naștere unui Alfa erau ca ambii părinți să fie Alfa sau ca unul dintre părinți să fie Alfa. Același lucru era valabil și pentru Beta și Omega. Cu toate astea, în cazuri rare, un copil Beta sau Omega se putea naște chiar dacă ambii părinți erau Alfa sau Beta. Acest lucru se putea întâmpla din cauza unui fenomen cunoscut sub numele de atavism – o revenire la trăsăturile unui strămoș mai vechi.

(Deci, sunt o mutație genetică din atavism și… de asemenea un Omega izolat?)

Ideea că cineva ca el, care dusese o viață obișnuită ca Beta, putea avea o trăsătură genetică atât de neobișnuită era mult prea copleșitoare pentru a fi acceptată imediat.

– Totuși… chiar dacă eram un “Omega izolat”, ar fi trebuit să fie detectat în adolescență. Am deja treizeci de ani, a protestat Kazusa cu disperare, sperând că șeful departamentului va nega acest lucru. Voia să audă: “Atunci asta nu se aplică în cazul tău”. Dar acea speranță era rapid spulberată.

– Specialistul în obstetrică a spus, de asemenea, că ăsta este un caz extrem de rar. De fapt, speră să te studieze ca subiect și să scrie o lucrare despre asta.

“…”

Realizarea bruscă că devenise un subiect de cercetare neașteptat l-a lăsat pe Kazusa fără cuvinte.

– Înțeleg că este greu de crezut dintr-o dată, a continuat șeful departamentului, ridicându-se în picioare. S-a întors la biroul său și s-a întors cu un dosar în mână.

– Iată datele din analiza ta de sânge.

Se părea că șeful departamentului credea că Kazusa, ca și coleg medic, nu ar accepta decât dovezi concrete. Cu mâinile tremurânde, Kazusa luă dosarul și scoase raportul. Își confirmă numele și numărul de identificare. Erau, fără îndoială, datele sale personale.

Apoi, a verificat rezultatele, care arătau fără echivoc că era un Omega. Dovezile incontestabile îl priveau fix. Și el le privea înmărmurit.

“…”

Pentru prima dată, Kazusa a înțeles pe deplin cum se simt pacienții când primesc un diagnostic final.

– În acest moment, ești sub perfuzie cu un medicament inhibitor temporar pentru a controla căldura. Pot apărea efecte secundare. Dar, sincer, acest caz este atât de rar, încât nu avem cum să prevedem ce se va întâmpla cu tine în viitor.