Era cât pe ce să scap din nou paharul când l-am văzut. M-am încordat, iar feromonii lui Asgail mi-au trezit imediat frica pe care am încercat s-o țin sub control. M-am sprijinit de perete și am încercat să vorbesc.

— M…mi s-a spus că nu am voie să adorm în patul Alteței Voastre…

Abia am reușit să termin. Asgail s-a încruntat.

— Cine ți-a spus asta?

Mi-am adunat curajul și am răspuns:

— Ș…șambelanul.

Asgail m-a privit câteva clipe fără să spună nimic.

— Jume’a?

Am dat din cap. Privirea lui s-a oprit pe obrajii mei umflați, apoi a trecut dincolo de mine, spre șambelan și ceilalți slujitori aliniați pe coridor.

— Jume’a.

— Da, Alteță.

Asgail s-a întors din nou spre mine.

— Adu-mi sabia.

— Am înțeles.

Unul dintre slujitori a plecat în grabă și s-a întors cu sabia prințului. Când Asgail a luat-o, mi-am amintit de biciul lui și am închis ochii, neștiind ce urma.

Am auzit lama tăind aerul, urmată imediat de un țipăt.

Când am deschis ochii, am înțeles ce a făcut. Asgail i-a tăiat ambele mâini lui Jume’a. Șambelanul striga de durere, iar ceilalți au rămas încremeniți. Am întors privirea, incapabil să mai urmăresc scena.

— Alteță… de ce mi-ați făcut asta? a strigat Jume’a.

Asgail l-a privit rece.

— Mă întrebi de ce? Nu-ți cunoști vina?

Jume’a nu a putut răspunde. Asgail a continuat:

— Mi-ai stricat dispoziția. Mulțumește-te că ți-am cruțat viața.

Apoi le-a poruncit celorlalți să-l scoată de acolo. Slujitorii l-au luat pe Jume’a și au dispărut pe coridor, iar sabia era înapoiată unuia dintre ei.

Asgail s-a întors spre mine.

Pentru o clipă, imaginea lui s-a suprapus peste o amintire veche: Kamar, cu sabia în mână, după ce i-a ucis pe Salman și pe oamenii lui.

Dar nu era același lucru. Atunci, Kamar a luptat ca să mă salveze. Acum, Asgail l-a mutilat pe Jume’a doar pentru că l-a supărat.

Diferența aceea m-a lovit mai puternic decât scena în sine. Groaza m-a copleșit și mi-am pierdut cunoștința.

În starea aceea tulbure am visat. Mergeam printr-un deșert luminat, spre ceva ce părea mereu aproape și totuși se îndepărta ori de câte ori încercam să-l ating.

“Te-am iubit numai pe tine…”

O melodie slabă plutea undeva prin ceață.

“Lumea e pustie,”

“Și nu mai vreau să trăiesc…”

M-am trezit cu ochii umezi.

Tavanul boltit al dormitorului prințului mi-a apărut deasupra. Eram întins în pat, singur, nu pe podea.

Asgail stătea lângă fereastră. Când privirile s-au întâlnit, a spus:

— În sfârșit te-ai trezit.

Tonul lui era, ca de obicei, greu de citit. Tocmai de aceea nu am înțeles izbucnirea de mai devreme.

Mi-am amintit ce i-a făcut lui Jume’a și am rămas la distanță. Asgail și-a încrucișat brațele.

— De ce tremuri iar? Ești la capătul celălalt al camerei.

— Îmi… pare rău.

Vocea mi s-a frânt într-o tuse seacă. Asgail s-a încruntat, apoi s-a dus la masă și a turnat apă într-un pahar, la fel ca înainte.

Am încercat să mă ridic ca să-l iau, dar rana din spate s-a deschis din nou. Durerea m-a determinat să mă opresc, iar amețeala a venit imediat după ea.

L-am simțit pe Asgail apropiindu-se. Apoi totul s-a întunecat din nou.