Era cât pe ce să scap din nou paharul. Din fericire, l-am sprijinit pe genunchi și am reușit să-l țin.

Tot mă temeam de Asgail, dar încercam să nu las frica să-mi conducă fiecare mișcare. El mă privea în tăcere, iar eu mă străduiam doar să-i înțeleg dispoziția. Când și-a încruntat brusc sprâncenele, m-am încordat.

Asgail a făcut un pas spre mine, apoi încă unul. Am rămas pe loc, urmărindu-l. Când s-a apropiat de tot, am închis ochii instinctiv.

“Ce…?”

Parfumul dulce s-a deplasat însă pe lângă mine. Am deschis ochii și l-am văzut pe Asgail întinzându-se pe pat. Nu mi-a acordat nicio atenție și și-a închis ochii. Pentru o clipă am crezut că dorea să doarmă, dar apoi și-a dus o mână la frunte, iar eu mi-am amintit ce a spus Najima.

“Îl doare iar capul?”

Najima mi-a spus că durerile lui de cap nu au dispărut și că lipsa odihnei nu determina decât să se agraveze.

În ritmul acela, lipsa somnului îl putea doborî înaintea oricărei otrăvi.

M-am neliniștit. Nu aveam însă cu ce să-l ajut; puteam doar să rămân aproape și să-i urmăresc starea.

Neputința aceea mă apăsa.

Dar nu era momentul să mă învinovățesc. Poate avea nevoie de ceva sau poate apărea vreo primejdie. Dacă tot nu puteam face altceva, măcar puteam veghea în liniște cât încerca să se odihnească.

Timpul a trecut. Mi-am schimbat din când în când poziția ca să-mi cruț spatele. Asgail nu a adormit încă; trupul i-a rămas încordat. Eu am continuat să stau acolo.

Treptat, m-am liniștit. Cu ochii lui închiși și atenția îndreptată în altă parte, puteam să-i privesc chipul fără să mă oprească. În trăsăturile lui îl regăseam inevitabil pe Kamar. Tocmai atunci, Asgail a vorbit.

— Întoarce capul. Dacă mai continui să te uiţi fix la mine, îți scot ochii.

M-am întors imediat cu spatele la el. Când nu l-am mai putut vedea, distanța de numai câțiva pași dintre noi mi s-a părut dintr-odată uriașă.

Noaptea se adâncea, iar prin fereastra deschisă intra o adiere răcoroasă. Parfumul lui dulce rămânea în aer și îmi provoca o ușoară amețeală.

Am închis ochii și m-am ghemuit pe podea, încercând să găsesc o poziție în care spatele să mă doară mai puțin. Mi-am sprijinit fruntea în palme, iar mintea mi s-a golit încet. Fără să-mi dau seama, am adormit.

Ceva cald m-a trezit.

Am clipit somnoros. Parfumul dulce era încă în jurul meu, iar o greutate caldă îmi cuprindea mijlocul. Într-o clipă, somnul mi-a dispărut.

Am deschis ochii de-a binelea și am privit în jur. Inscripțiile sacre, arabescurile, tavanul înalt și baldachinul erau aceleași. Doar că nu mai eram pe podea. Eram întins în pat.

Am vrut să mă ridic, dar atunci am simțit brațul din jurul taliei. L-am recunoscut imediat.

“De ce? Cum am ajuns aici?”

Nu aveam cum să mă fi urcat singur în pat. Asgail probabil m-a ridicat de pe podea și m-a aşezat lângă el. Iar acum mă ținea în brațe.

Am rămas nemișcat nişte clipe. Brațul lui nu s-a mișcat deloc și, pentru prima dată, m-am întrebat dacă nu cumva a adormit cu adevărat.

“Doarme?”

M-am întors încet spre el. Când i-am văzut chipul, am rămas fără cuvinte.

Chiar dormea. Respira regulat, iar trăsăturile îi erau liniștite. Chipul acela îmi era dureros de cunoscut. De câte ori nu m-am trezit la Saide alături de Kamar lângă mine? Dacă mă lipeam de el dimineața, mă strângea mereu în brațe.

Mi s-a făcut dor de Saide. Acolo eram doar eu, Kamar și Rikal. Kamar și Rikal se mai certau, apoi se împăcau, iar viața noastră continua simplu, ca și cum nimic rău nu ne-ar fi putut ajunge.

Și Kamar mă iubea.

Kamar.

I-am rostit numele atât de încet, încât abia s-a auzit.

Asgail nu s-a trezit. M-am întors cu grijă spre el și i-am privit chipul adormit. Părea mai slab decât îl țineam minte. Cu ezitare, i-am atins buzele cu vârful degetului. Erau calde și moi, atât de cunoscute încât am zâmbit fără să vreau.

L-am sărutat.

Mi-a scăpat un râs mic, dar Asgail a rămas adormit. Aș fi vrut să mai rămân, însă nu puteam risca să fiu găsit din nou dormind acolo și pedepsit pentru asta. Cu regret, m-am desprins.

Când m-am mișcat, spatele m-a durut din nou. M-am îndepărtat încet de Asgail, iar când brațul lui a alunecat de pe talia mea am simțit un gol ciudat. Am coborât cu grijă din pat, fără să-mi iau ochii de la el. Poate că nu aveam să mai primesc curând șansa de a-l privi astfel, așa că am încercat să-i păstrez chipul în memorie.

Am ajuns cu picioarele pe podea și am răsuflat încet.

Am mai rămas o clipă privind spre Asgail. Atunci, printre feromonii lui dulci, am simțit un alt parfum: al meu.

“De ce se eliberează iar feromonii mei?”

Am zâmbit amar.

M-am retras pas cu pas. Distanța dintre noi creștea și, pentru o clipă, m-am gândit că într-o zi s-ar putea să nu-l mai pot vedea deloc. Apoi am ajuns la ușă.

Am apăsat clanța cât mai încet.

Ușa grea a scos totuși un sunet. Am deschis-o cu efort, iar șambelanul care aștepta afară a prins-o și a închis-o în urma mea.

Am încercat să mai privesc o dată în cameră înainte să se închidă de tot, dar n-am reușit. Șambelanul stătea în fața mea, cu brațele încrucișate și aceeași expresie severă.

— Ai înțeles, aşa e? De acum înainte, când Alteța Sa termină cu tine, pleci imediat. Nu-mi pasă cum. Doar pleci. Ai înțeles?

— Da.

Am pornit spre laborator, așteptându-mă să fiu oprit sau lovit, dar de data asta șambelanul m-a lăsat să plec. N-am încetinit până când am trecut de colțul coridorului și am rămas singur. Abia atunci m-am sprijinit de perete și mi-am tras sufletul.

Aerul rece al nopții mi-a atins obrazul.

Am privit spre grădina de dincolo de coridor și am recunoscut locul. Era același în care l-am văzut pe Asgail stând singur în ziua aceea.

“La ce se gândea atunci?”

Mi-am amintit expresia lui goală de atunci. Știam cât de adâncă era singurătatea aceea și, totuși, nu aveam puterea să o schimb.

Am închis ochii o clipă. Apoi am auzit pași apropiindu-se repede. Am vrut să mă desprind de perete, dar amețeala m-a determinat să rămân pe loc. Cineva venea direct spre mine.

“Cine e?”

— Hei!

Am deschis ochii și am văzut un chip la care nu m-am așteptat. Bărbatul mă privea furios.

— De ce ai plecat fără permisiune?