— Bine ai venit, Yohan. Te așteptam.

Prințesa Najima m-a întâmpinat cu un zâmbet cald, însă eu n-am reușit să-i răspund la fel. Când mi-a văzut chipul încordat și zâmbetul forțat, și-a înclinat nedumerită capul.

— S-a întâmplat ceva? Te simţi bine?

— Eu…

Înainte să pot continua, am înghițit în sec. Faptul că am lipsit două zile la rând de la prânz — singurul moment în care îl puteam vedea pe Rikal — mă apăsa, dar nu aveam timp să mă gândesc la asta. După ce mi-am revenit, m-a cuprins teama că bunătatea lui Najima avea să-mi aducă necazuri și era nevoie să împiedic asta. Am tras aer în piept și m-am forţat să vorbesc.

— Ieri… am mers la cascadă, așa cum mi-ați spus.

— Da, însoțitoarea mea te-a dus în siguranță, aşa e? Și văd că hainele ți se potrivesc. Mă bucur. Cum te simți?

Zâmbetul blând al lui Najima aproape că m-a determinat să plâng. Mi-am coborât capul, iar ea s-a încruntat îngrijorată.

— Yohan, ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva la cascadă?

— E…e puțin complicat…

Mi se împiedicau cuvintele, dar Najima a așteptat răbdătoare, dându-mi curaj.

— În timp ce mă spălam la cascadă… a apărut Alteța Sa.

Najima s-a încruntat. Era limpede că nu s-a așteptat la asta.

— Prințul moștenitor?

— Da.

Am dat din cap și am expirat tremurat.

— M-a găsit și s-a înfuriat… Abia am reușit să scap.

— Probabil a crezut că ai putea să-mi faci rău.

Najima a rostit în locul meu ceea ce nu am reușit eu să spun.

— Doar atât s-a întâmplat între tine și Alteța Sa? Nu ți-a văzut chipul?

— N…nu… cred că nu.

Am privit-o neliniștit, dar ea părea doar curioasă.

— Și cum ai reușit să scapi de el? Doar nu l-ai lăsat inconștient.

Najima m-a măsurat cu o privire nedumerită. Mi-au luat foc obrajii și am răspuns în grabă:

— N…nu, desigur că nu… Am profitat de o clipă și am fugit.

— Cum?

Tonul ei nu-mi lăsa loc să ocolesc întrebarea. M-am panicat. Nu puteam să-i spun că feromonii mei au declanșat rutul. M-am bâlbâit:

— A… și-a pierdut cunoștința, nu știu de ce. Atunci am fugit.

— Vrei să spui că Alteța Sa a leșinat?

Najima s-a încruntat. Am sperat din tot sufletul să nu mai insiste. După câteva clipe de gândire, m-a întrebat:

— Dar tu cum te simți?

— Poftim?!

Am repetat întrebarea, luat prin surprindere. Ea mi-a zâmbit blând.

— Mă refer la răni. Ți-a făcut bine baia?

— Da… vă mulțumesc. Cred că… da.

Era nevoie să-mi feresc privirea. Până la urmă am recunoscut:

— Îmi pare rău, nu sunt sigur… Ieri eram prea speriat ca să-mi dau seama.

— Iar azi erai prea preocupat să-mi povestești ce s-a întâmplat.

Najima a terminat fraza în locul meu, apoi a continuat:

— Îți mulțumesc că ai fost sincer. Dacă m-ai fi mințit, n-aș mai fi putut avea încredere în tine. Probabil ai motivele tale să nu-mi spui totul și e bine. Nu mai insist. Totuși, mă întreb de ce s-a întors Alteța Sa atât de brusc. O să aflu.

A chemat-o pe însoțitoare, care a trimis imediat un paj să afle ce treburi l-au adus pe prinț înapoi. Apoi Najima s-a întors spre mine.

— După ce ai plecat, am chemat medicul și am luat niște medicamente pentru tine. Să le iei când pleci. Ar fi și mai bine dacă l-ai lăsa să-ți vadă rănile.

Nu puteam nici să-i spun adevărul, nici s-o mint. Mi-am coborât capul și mi-am cerut scuze. Najima a zâmbit cu o ușoară resemnare.

— Ieri aproape că n-ai apucat să lucrezi. M-am simțit vinovată, așa că am făcut eu puțin. Sper că nu te deranjează.

— Poftim?!

Abia atunci m-am uitat spre războiul de țesut. Najima a lucrat fără cusur cât mi-ar fi luat mie trei zile să termin. Pe lângă al ei, lucrul meu părea aproape neînsemnat. Am rămas privind și am șoptit:

— Vă mulțumesc…

Najima a zâmbit.

— Mi-era teamă să nu-ți stric munca. Mă bucur că am putut să te ajut.

Am zâmbit puțin ruşinat. Atunci s-au auzit voci înfundate dincolo de ușă. Najima și-a întors privirea chiar când o servitoare a intrat grăbită.

— Prințesă, iertați-mă că vă deranjez. Alteța Sa vine încoace.

Najima i-a făcut semn să plece, apoi a aruncat o privire pe coridor și s-a întors.

— E prea târziu să te conduc afară. V-ați întâlni.

Am privit-o cuprins de teamă. Părea să fi ajuns la aceeași concluzie.

— E în regulă, Yohan. Am un plan. Nu se va atinge de mine. Ascunde-te puțin, bine? Însoțitoare.

— Pe aici.

Najima m-a condus în spatele unei tapiserii groase, lăsată la mică distanță de perete și suficientă cât să mă ascundă. M-am strecurat acolo și m-am ghemuit, cu inima bătând nebunește. Apoi ușa s-a deschis, iar o adiere rece a adus cu ea un parfum dulce.

— Alteță.

Era vocea lui Najima. Mi-am ținut respirația. Pașii s-au apropiat și s-au oprit.

— Este o onoare că ați venit să mă vedeți aici…

— Am auzit că ieri ai folosit cascada.

Asgail a întrerupt-o fără menajamente. Najima a râs ușor.

— Lasă-mă măcar să termin, Asgail.

— N-am timp pentru prostii.

Tonul lui era neutru, lipsit de emoție. Voia doar răspunsuri. Am încremenit în ascunzătoare când l-am auzit întrebând:

— Ce ai făcut ieri?

Najima a râs încet.

— Îți revendici deja drepturile de soț, Asgail?

— Răspunde.

Najima i-a răspuns fără ezitare:

— N-am mers. Aveam de gând, dar eram prea obosită.

Pentru o clipă am îndrăznit să sper. Apoi vocea lui Asgail a devenit mai joasă.

— Spui că nu știi nimic?

Najima i-a răspuns indiferentă:

— Chiar nu știu. Asgail, durerile de cap ți-au luat mințile?

Am încremenit la îndrăzneala ei. După o scurtă tăcere, Asgail a spus:

— Bine. Dacă ești atât de sigură pe tine…

În voce se simțea o urmă de ironie.

— Ți-am dat o șansă, Najima. Ai irosit-o.

Pașii lui s-au mișcat încet prin cameră, de parcă ar fi căutat ceva. Pentru o clipă s-au îndepărtat și am sperat că avea să plece. Apoi s-au apropiat din nou, mai repede. Am auzit șoapta grăbită a lui Najima:

— Asgail, ce faci…

Cuvintele ei s-au oprit când lumina a năvălit brusc peste mine. Am închis ochii, iar vocea rece a lui Asgail a venit de deasupra mea:

— Deci tu erai.

Am deschis ochii și l-am văzut deasupra mea, umbrit de lumina candelabrului din spate. Ținea în mână tapiseria grea pe care o ridicase. I-a dat drumul, iar materialul a căzut cu un zgomot surd care mi-a determinat inima să se strângă. Aerul s-a umplut de feromonii lui. Pe buze i-a apărut un zâmbet abia schițat și a șoptit aproape blând:

— Te-am găsit.