În clipa în care i-am auzit vocea, am încremenit. Amintirea pedepsei de atunci m-a cuprins din nou și, pentru o clipă, n-am fost în stare nici să mă mișc, nici să vorbesc.

“De ce?”

Am încercat să-mi adun gândurile. Prințesa Najima nu avea de ce să mă mintă. Atunci cum a ajuns prințul moștenitor aici? Ea a spus că Asgail a plecat din oraș… În timp ce încercam să înțeleg, vocea lui dură s-a auzit din nou în spatele meu.

— Ai ceva curaj. Ieși de acolo. Arată-te și cere-mi iertare, iar eu îți cruț viața.

Vorbea serios. Și tocmai asta mă speria. Nu puteam fugi și nici nu aveam unde să mă ascund pentru mult timp. Frica îmi îngreuna respirația, iar frigul mă determina să tremur și mai tare.

Mi-am împreunat mâinile care tremurau, fără să știu ce să fac, când am zărit o crăpătură îngustă între stânci. Trupul care cu o clipă înainte a refuzat să mă asculte s-a mișcat aproape singur.

— Unde ești?!

Strigătul lui Asgail a răsunat în urma mea, dar înainte să apuc să mă gândesc, m-am strecurat în deschizătura îngustă.

Dincolo de vuietul apei am auzit pași grei apropiindu-se. M-am tras cât am putut de mult în spatele stâncii.

Prin perdeaua cascadei i-am văzut silueta masivă. Asgail s-a oprit chiar dincolo de apă. Pentru o clipă a rămas nemișcat, de parcă încerca să hotărască ce să facă. Dar n-a durat mult.

Mâna lui a pătruns brusc prin perdeaua de apă, căutându-mă. Mi-am acoperit gura ca să nu scot niciun sunet, însă respirația mi-a rămas sacadată. Am rămas nemișcat, sperând că va renunța, deși știam prea bine că nu avea să plece. Iar eu nu puteam rămâne ascuns la nesfârșit.

“Ce să fac?”

Am închis ochii strâns și atunci am simțit un miros în jurul meu. Nu parfumul dulce al lui Asgail, ci feromonii unui Omega.

Feromonii mei.

Am deschis ochii, uluit. Până atunci nu eliberasem nimic. De ce tocmai acum? Am privit cu grijă din ascunzătoare și am observat că mâna lui Asgail a dispărut.

Mi-am coborât mâna de la gură. În afară de vuietul cascadei, nu se mai auzea nimic.

Mirosul meu devenea tot mai puternic. A trecut mult de când nu mi-am mai simțit feromonii astfel. Mi-am amintit imediat ultima dată: ziua aceea ploioasă, când am încercat să-l liniștesc pe Asgail și eram pedepsit. Și atunci feromonii mei s-au eliberat dintr-odată.

Apoi mi-a revenit o altă amintire. Dincolo de apă s-a auzit un zgomot diferit, ca și cum cineva și-ar fi pierdut echilibrul.

Nici nu era nevoie să văd ca să știu cine era.

— Kamar!

Am strigat și am ieșit din ascunzătoare fără să mai gândesc. Trupul meu înțepenit s-a mișcat atât de brusc, încât m-a luat prin surprindere. Am tras o dată aer în piept și am trecut prin perdeaua de apă.

Mi-a trebuit o clipă să ies cu totul de după cascadă. Am privit cu grijă și l-am văzut pe Asgail dincolo de stropii de apă.

Nu a căzut. Stătea nemișcat, cu o mână la față, de parcă l-a cuprins amețeala. Părea să se simtă rău, iar imaginea lui a trezit în mine sentimente pe care am încercat să le îngrop.

Auzeam cascada, nu ploaia, și totuși aveam impresia că m-am întors în ziua aceea. Gândurile mi s-au golit, iar trupul a pornit singur înainte.

Apa rece îmi lovea umerii și pieptul, udându-mă din cap până-n picioare. Am înaintat încet spre Asgail, care a rămas nemișcat.

Când am ajuns în fața lui, mi-am dat seama că ceva era diferit. Aproape că nu-i mai simțeam feromonii; ai mei îi acopereau. Mi-am ridicat mâna care tremura spre el. Ploaia s-a oprit, însă acum eu eram cel care tremura.

Când i-am prins ușor mâna, pielea lui ardea. La fel ca a lui Kamar. În nopțile reci, Kamar era întotdeauna atât de cald.

I-am coborât mâna și chipul lui a apărut limpede printre stropii de apă. Ochii violet închis s-au întâlnit cu ai mei. Pentru o clipă, în ei au licărit reflexe aurii, apoi violetul a revenit. Obrajii îi erau îmbujorați, respirația grea, iar auriul i-a străfulgerat din nou privirea. Atunci am înțeles: Asgail a intrat în rut.

“Din cauza feromonilor mei?”

De ce îi eliberam atât de puternic? Până în clipa aceea nici măcar nu mi-am dat seama.

Și atunci mi-am amintit. La oază, feromonii mei deveneau mereu mai puternici când eram lângă Kamar: când îl linișteam, când făceam dragoste, când ne sărutam sau pur și simplu când îl strângeam în brațe. Uneori erau atât de intenși, încât mă deranjau.

Dorul m-a lovit dintr-odată și ochii mi s-au umplut de lacrimi. Atunci Asgail a vorbit.

— Yohan?

Inima parcă mi s-a oprit pentru o clipă, apoi a început să-mi bată nebunește. Am ridicat ochii spre el, dar privirea mi s-a încețoșat. Am vrut să spun ceva și n-am reușit. Asgail și-a ridicat mâna, iar eu am tresărit și m-am retras puțin. Palma lui mi-a cuprins obrazul.

— De ce plângi? Te doare iar?

Am vrut să-i răspund, însă cuvintele nu veneau. Lacrimile îmi curgeau fără oprire. Mi-am mușcat buza, încercând să mă adun, și abia atunci am reușit să-i rostesc numele.

— Ka…mar. Kamar? Chiar îți amintești de mine?

— Desigur.

A răspuns fără nicio ezitare. Mi-a zâmbit cu aceeași blândețe de altădată și și-a înclinat ușor capul. Buzele lui mi-au atins obrazul, fruntea, urechea, apoi nasul. Chiar înainte să mă sărute pe buze, a șoptit:

— Mereu, Yohan. Omega al meu.

Am izbucnit în plâns și m-am lipit de pieptul lui, strângându-l cu putere.

Kamar.

Lacrimile îmi curgeau în timp ce îi primeam sărutările și îi repetam numele. În clipa aceea nu mai exista nimic altceva pentru mine. Era Kamar al meu.

Deodată, Kamar m-a tras mai aproape de el și durerea din trup m-a determinat să strig. Mi-a dat drumul imediat și m-a privit nedumerit.

— De ce?

A vrut să mai spună ceva, apoi a clipit și s-a încruntat, privindu-mă atent. Dar înainte să înțeleagă ce s-a întâmplat, a oftat adânc și genunchii i s-au înmuiat.

— Kamar?

Am strigat, însă s-a prăbușit fără să răspundă. A căzut în apa puțin adâncă, iar eu am încremenit o clipă.

— Kamar!

L-am apucat repede de braț, dar era inconștient. Din fericire, apa nu era adâncă. Am reușit să-l trag spre mal, ajutat de apă, însă era atât de greu, încât până am ajuns pe uscat abia mai respiram. L-am tras complet departe de marginea apei, dar nu și-a revenit.

Când am știut că era în siguranță, m-am lăsat lângă el, epuizat. I-am privit chipul liniștit, iar în mine s-au amestecat toate deodată: supărare, furie, amărăciune, bucurie, ușurare și dor.

“De ce?”

Am rostit întrebarea abia auzit.

“De ce m-ai părăsit atât de brusc?”

Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi. Dacă nu-l priveam acum, când aveam să-l mai văd? Doream să păstrez clipa aceea cât mai mult.

Dar timpul nu mi-a dat voie. Am auzit mișcare și apoi voci apropiindu-se.

— Alteță, vă simţiţi bine? Am auzit zgomote…

Era vocea unui gardian. Am încercat să mă ridic, dar durerea m-a determinat să mă opresc o clipă. Nu aveam timp de ezitare. Mi-am strâns hainele la piept și m-am strecurat în tufișuri chiar înainte ca un gardian să treacă în grabă pe lângă ascunzătoarea mea.

— Alteță! Sunteți rănit?

A chemat imediat ajutoare, iar alți oameni au sosit în fugă. Am rămas ascuns și am urmărit agitația. Profitând de confuzie, m-am îmbrăcat în grabă și am plecat fără să fiu văzut.

Când am ajuns înapoi la laborator, abia mă mai țineau picioarele.

M-am îndreptat cu greu spre pat. Vederea mi se încețoșa și nu mai aveam putere nici să-mi șterg ochii. M-am prăbușit pe saltea și mi-am pierdut cunoștința.