— Of.

Am oftat și mi-am frecat umerii înțepeniți. Atelierul era la fel de liniștit ca întotdeauna. La ora aceea, celelalte persoane erau ocupate cu treburile lor, așa că numai eu lucram la războiul de țesut.

M-am ridicat ca să-mi dezmorțesc trupul și am început să mă plimb încet prin încăpere. L-am lăsat pe Rikal în cabinet, dar i-am pus destulă mâncare, așa că nu aveam de ce să-mi fac griji. Oricum, se strecura adesea pe fereastră, se plimba prin palat și se întorcea cățărându-se prin copaci. Gândul că probabil hoinărea sau cerșea câte ceva de mâncare mă liniștea. Asgail îl numise urât, dar se părea că altora li se părea chiar simpatic.

“Ce bine.”

M-am apropiat de fereastră și am privit în jos. Liniștea asta de zi cu zi părea aproape ireală.

La început m-a surprins propunerea lui Zahara, dar după ce mi-a explicat, mi s-a părut firească. Până la urmă, am venit aici ca să aflu lucruri vorbind cu ceilalți, iar munca în sine nu conta câtă vreme aveam ceva de făcut. Așa că, atunci când m-a rugat să-i țes covorul pe care voia să-l ducă drept zestre, am acceptat fără să ezit. În schimb, ea urma să aibă grijă ca Rikal să primească mâncare la timp și să-mi îngrijească rănile.

Numai faptul că nu mai era nevoie să-mi fac griji pentru Rikal era o mare ușurare. Datorită înțelegerii noastre, primeam acum două mese pe zi, iar spatele începea, încet, să se vindece.

Despre Steward nu am mai auzit nimic. Poate că nu avea să se întoarcă niciodată. Cercetarea era singurul motiv pentru care a venit aici, iar în ziua plecării şi-a luat toate lucrurile. Nu mai avea niciun motiv să revină.

Nu simțeam nici tristețe, nici amărăciune. M-am așteptat la asta încă din clipa în care mi-a spus că pleacă. Mă întrebam doar dacă era bine. Desigur, probabil că era.

Din depărtare s-a auzit chemarea la rugăciune. Am mers cu pași nesiguri până la covorașul de lângă perete, l-am întins și m-am așezat pe el.

— Ah…

Încă mă durea când mă aplecam. Am tras aer adânc în piept, m-am aplecat încet și am început să mă rog. După-amiaza liniștită a trecut astfel, fără alte întâmplări.

— Ai făcut deja atât de mult? E uimitor!

Când Zahara mi-a adus cina, a rămas cu ochii mari. Am coborât privirea, ruşinat, și am început să mestec pâinea pe care mi-a adus-o.

De două ori pe zi îmi aducea supă dimineața, iar seara pâine și apă. Eram recunoscător pentru orice puteam mânca și nu uitam niciodată să-i mulțumesc.

De când am început să lucrez acolo, am aflat câteva lucruri noi. Unul dintre ele era că țeseam mult mai repede decât ceilalți. Tocmai de aceea m-a rugat Zahara să-i fac covorul. A spus că ea nu ar fi reușit niciodată să-l termine la timp.

— Important e să fie gata.

Chiar dacă a spus asta cu ușurință, eu nu puteam trata nepăsător ceva destinat zestrei ei. Ca să-i mulțumesc pentru grija față de Rikal, am pus toată atenția în fiecare fir. Zi după zi întindeam urzeala, treceam firul de bătătură, legam noduri și o luam de la capăt, până când mă durea tot trupul și simțeam că nu-mi mai pot ține ochii deschiși. Și totuși eram recunoscător că puteam face ceva în schimbul tratamentului și al hranei. Pentru mine era de ajuns.

— De fapt, mai e ceva…

Zahara, care a privit mult timp covorul, și-a ridicat brusc ochii spre mine. Eu continuam să mestec pâinea tare, încercând s-o înmoi, și am privit-o.

— O prietenă de-a mea are și ea nevoie urgentă de ceva. Ai putea s-o ajuți? Nu e mare lucru și, la cât de repede lucrezi tu, ai termina imediat.

— Păi…

Nu-mi surâdea deloc ideea să încep o altă lucrare înainte să o termin pe a ei. Am ezitat, fără să-i răspund imediat, iar Zahara a continuat să insiste.

— Prietena mea chiar e într-o situație dificilă. Îți jur că e ceva mic. Ție ți-ar lua o zi, cel mult trei. Ai mâini rapide, aşa e? Ce mare lucru să mai faci încă unul?

Zahara a continuat să mă preseze, dar eu tot nu m-am hotărât. În cele din urmă, enervată, a izbucnit:

— Cum poți fi așa? Nici măcar nu-ți cer cine știe ce. Mi-ai mulțumit de atâtea ori că îi dau de mâncare pisicii, dar se pare că erau doar vorbe. Bine. Data viitoare când se mai întâmplă ceva, nu mă mai ocup deloc de el.

— Nu, Zahara, nu asta voiam să spun. Doar că…

Eu m-aș fi descurcat cumva, dar dacă ea nu mai avea grijă de Rikal, situația devenea cu adevărat dificilă. Neliniștit, m-am uitat spre războiul de țesut. Covorul ei era abia pe jumătate.

“La dimensiunea asta, probabil aș putea să-l termin într-o lună…”

Am făcut în minte un calcul aproximativ și am întrebat, oftând:

— Chiar e ceva mic, aşa e?

— Sigur că da! E foarte mic. Îți spun, într-o săptămână cel mult e gata. Ai încredere în mine, Yohan.

Chipul Zaharei s-a luminat imediat. Termenul crescuse deja de la trei zile la o săptămână, dar nu prea aveam de ales.

— Bine…

Am dat din cap fără prea multă tragere de inimă. Zahara a zâmbit larg, mi-a prins mâna pentru o clipă, apoi mi-a dat drumul.

— Nu-ți face griji, Yohan. E doar o tapiserie brodată. Oricât ar fi de mare, până la urmă tot se agață pe perete.

Dacă era doar pentru perete, mărimea conta mai puțin. Mi-am alungat neliniștea și am răspuns din nou:

— Bine.

Timpul meu în atelier se apropia de sfârșit. În curând urmau să vină și ceilalți la lucru. M-am grăbit să strâng după mine și să plec, iar Zahara a ieșit odată cu mine.

— Zahara, tu pleci?

Am privit-o surprins. Am crezut că va rămâne să lucreze la propriul covor după plecarea mea, însă ea mi-a răspuns cât se poate de idiferentă.

— Oricum te întorci mâine, aşa e? Dacă stric ceva din greșeală? Mai bine îl termini tu.

Apoi a pornit înainte cu pași rapizi și a dispărut pe coridor, lăsându-mă fără replică.

A doua zi dimineață, Zahara a venit la cabinet chiar mai devreme decât de obicei. După ce i-a pus mâncare lui Rikal și a așteptat să-mi termin supa, aproape că m-a împins spre atelier. Acolo mă aștepta lucrarea “mică” despre care a vorbit cu o zi înainte.

Un covor de aceeași mărime cu al Zaharei.

— Of…

Mă dureau umerii și simțeam că tot trupul cedează, dar nu-mi puteam opri mâinile. Trecuse deja o săptămână și încă mai aveam enorm de mult de lucru.

Împărțindu-mi timpul între covorul lui Zahara și cel al prietenei ei, nu aveam cum să termin dacă lucram numai ziua. În ritmul acesta, aveam să rămân acolo luni întregi.

În plus, nici Zahara, nici prietena ei nu mișcau un deget să mă ajute. În fiecare dimineață găseam covoarele exact în starea în care le-am lăsat. Cu fiecare zi eram tot mai obosit și aproape că am uitat de ce am acceptat, la început, să fac toate astea.

După vreo două săptămâni, am dat peste celelalte femei care lucrau acolo. M-a prins atât de tare țesutul, încât am pierdut noțiunea timpului și nu am plecat la ora la care trebuia.

— Ce-i asta?

Vocea imprevizibilă m-a determinat aproape să scap ce aveam în mână. Am ridicat capul speriat și am văzut un grup de femei care şi-au terminat lucrul și mă priveau. M-am ridicat repede, ruşinat, iar dintre ele a apărut Zahara, cu fața albă ca varul.

— Ce s-a întâmplat? De ce n-ai plecat?

M-a certat, iar eu am reușit cu greu să răspund:

— Lucram…

Stomacul mi-a chiorăit slab. Nu am mâncat nimic seara aceea. Zahara nu mi-a adus cina. De obicei, când venea cu masa de seară, știam că era timpul să închei și să plec, dar în ziua aceea nu a mai apărut. Fața lui Zahara a devenit dură și mi-a reproșat:

— Trebuia să știi singur când să te oprești! Acum o să am eu necazuri!

— Zahara!

Cineva a strigat-o din spate. Zahara s-a întors brusc și a văzut-o pe femeia din fața grupului privindu-o cu brațele încrucișate.

— Explică. Acum.

— P…păi…

Zahara a început să bâlbâie o explicație, iar femeia mi-a aruncat încă o privire disprețuitoare.

— Vă amintiți de medicul american care a cerut să-l lase pe Yohan să lucreze aici? El a cerut asta, așa că eram de acord. Oricum, ziua atelierul e gol.

— Asta era demult, iar americanul nici măcar nu mai e aici!

Femeia a spus tare cuvintele, iar celelalte au început imediat să protesteze.

— E bărbat, chiar dacă e Omega. Cum să lucrăm în același atelier cu el?

— Și dacă se impregnează covoarele cu feromonii lui?

— Dacă voiai să-l lași din nou să lucreze aici, era nevoie să ne întrebi mai întâi. Zahara, cum ai putut să hotărăști singură?

Disprețul lor era fățiș. M-am strâns în mine și nu am reușit să spun nimic. În fața furiei lor, Zahara s-a grăbit să se apere.

— Yohan a insistat să-l las să lucreze aici. Eu îi dau de mâncare pisicii, iar el face asta în schimb. Nu e vina mea! El m-a împins să accept!

Toate privirile s-au întors spre mine, de parcă așteptau să vadă dacă era adevărat. M-a cuprins panica.

— N…nu, eu…

— Atunci mulțumirile alea pentru că îl hrănesc pe Rikal erau doar vorbe?

Zahara a ţipat la mine, de parcă era gata să se arunce asupra mea. Am clătinat repede din cap.

— Nu asta am vrut să spun…

— Tu ai spus că vrei să lucrezi aici. Ce era rău în asta? Spune-mi. Ce era rău?

— Doar că…

Am înghițit în sec și eram pe punctul să explic, dar atunci am observat toate privirile ațintite asupra mea. Dintr-odată am înțeles că, indiferent ce aș fi spus, nimeni nu m-ar fi crezut.

— Ajunge. Veniți toate aici.

O voce a întrerupt discuția. Toate s-au întors în aceeași direcție și am văzut o femeie în fața covorului la care am lucrat. Celelalte s-au încruntat, apoi au început să-mi cerceteze lucrarea și să șușotească. Privirile lor piezișe mi-au strâns stomacul. În cele din urmă, femeia din față a vorbit hotărât:

— Atunci facem așa.

Toate privirile s-au întors spre mine, iar ea m-a privit drept în ochi.

— Trecem cu vederea ce s-a întâmplat dacă ne termini și nouă lucrările. De acord?

Am încremenit. Doreau să fac tot ce se afla acolo. În atelier erau peste zece războaie de țesut cu lucrări începute.

“Pe toate… singur?”

M-a luat amețeala numai la gândul cererii imposibile. O altă femeie a dat din cap și a adăugat:

— Dacă vrei atelierul numai pentru tine, asta e singura condiție. Dacă nu-ți convine, aruncă tot ce ai făcut și pleacă. Nu vei mai avea voie să intri aici.

Atunci am privit-o pe Zahara. Chipul ei era rece și indiferent, la fel ca al celorlalte.

“Dacă nici Zahara nu mă ajută…”

Apoi m-am gândit la Rikal. Nu aveam de ales decât să accept.