— Rikal!

Abia am reușit să-l opresc pe motan, care s-a aruncat spre Asgail cu ghearele scoase. O gheară mi-a zgâriat brațul, iar eu am căzut înapoi pe pat, gemând.

Rikal continua să mârâie și să se agite în brațele mele, de parcă ar fi vrut cu orice preț să-i lase urme pe față.

— Rikal, te rog. Stai cuminte. Rikal.

L-am strâns la piept, aproape rugându-l, iar de data asta și-a întors furia spre mine. A scos un țipăt ascuțit și m-a lovit cu laba peste cap, dar și-a ținut ghearele ascunse. În timp ce mă chinuiam să-l țin, o voce s-a auzit deasupra mea.

— Ce are pisica asta? Se crede leu?

La auzul vocii lui, Rikal, care s-a liniștit puțin, a început din nou să se agite. L-am ținut cu toată puterea, iar Asgail a continuat.

— Lasă-l. Sunt curios până unde merge.

Tremurând, am ridicat capul și am încremenit când i-am văzut expresia. Asgail ne privea pe mine și pe Rikal fără să arate nimic. Am clătinat repede din cap. Dacă era Kamar, poate că ar fi trecut cu vederea, dar bărbatul din fața mea era altul. Nu părea genul care să ierte pe cineva care îndrăznea să-și arate ghearele în fața lui, fie și o simplă pisică.

— A…Alteță… îmi pare rău. Doar că Rikal nu ascultă de nimeni în afară de mine…

Ochii lui Asgail s-au îngustat. Am simțit imediat tensiunea și am tresărit, iar el a răspuns.

— Nu asta am auzit. Mi s-a spus că s-a plimbat prin palat și a primit mâncare și fără tine.

— P…păi…

În disperare, am încercat să găsesc repede o explicație.

— R…Rikal nu-i suportă pe Alfa… de asta. D…da, de asta.

Nu era chiar o minciună. Probabil că și pe Kamar l-a urât la început din același motiv. Abia mai târziu am înțeles că exista o diferență între feromonii unui Alfa banal și cei ai unui Alfa Extrem. L-am privit neliniștit, dar chipul lui Asgail nu trăda nimic. După o clipă de ezitare, am adăugat încet:

— Îmi pare rău. Pur și simplu… pare că nu vă place.

Mi s-a părut mai bine decât să inventez o minciună și mai stângace, dar nu am îmbunătățit deloc situația. Asgail continua să mă privească printre pleoapele îngustate, iar inima îmi bătea nebunește. S-a aplecat încet spre mine. Înainte să apuc să reacționez, mâna lui s-a oprit pe șoldul meu.

Am rămas nemișcat, fără să înțeleg ce intenționa.

Ținându-l pe Rikal strâns la piept, am simțit cum Asgail mă atinge într-un fel mult prea intim. Am încremenit. Era pentru prima dată când se purta astfel cu mine, iar surpriza m-a determinat să-mi țin respirația. Spatele încă mă durea, însă acum tremuram din cu totul alt motiv.

— Ah…

Asgail a continuat să mă atingă cu o grijă imprevizibilă, de parcă ar fi verificat ceva. Trupul meu a reacționat fără să-mi ceară voie, iar confuzia m-a cuprins și mai tare. Rikal s-a foit neliniștit în brațele mele, dar abia mai reușeam să mă concentrez. Nu era durerea alături de care m-am obișnuit; tocmai de aceea senzația mi s-a părut și mai stranie. L-am strâns pe motan și mai tare, încercând să-mi păstrez mintea limpede.

“Kamar mă atingea altfel… cu tandrețe.”

L-am privit pe Asgail cu ochii umezi. El mă urmărea la fel de rece ca înainte. În clipa aceea mi-am revenit brusc, iar durerea din spate s-a făcut din nou simțită. Mi-am mușcat buza, iar Asgail și-a retras imediat mâna.

Abia atunci mi-am dat seama cât de puternic îi simțeam feromonii în jurul meu. Era atât de aproape, încât nici nu am observat când aerul s-a umplut de mirosul lui.

“Îmi era mintea tulburată din cauza feromonilor… sau din alt motiv?”

Am rămas cu fața în jos, respirând greu, sub privirea lui rece. A tăcut câteva clipe, apoi a râs scurt, disprețuitor. L-am privit surprins, iar el a spus indiferent:

— Presupun că un Omega ca tine n-ar putea fi vreodată un Omega Extrem.

Am rămas încremenit. Fără alte explicații, s-a întors și a tras de cordonul de lângă pat. Ușa s-a deschis, iar când șambelanul a intrat, Asgail a poruncit:

— La ce-mi folosește un Omega cu feromoni care nu se simt? Luaţi-l de aici.

Atunci am înțeles de ce m-a învăluit cu feromonii lui și de ce m-a atins astfel: bănuia că îmi ascundeam genul de Omega Extrem. M-a privit neputincios pe pat și a zâmbit rece.

— Până și cineva atât de inutil ca tine trebuie să aibă un motiv să trăiască.

Nu am putut decât să-l privesc. Asgail a adăugat, de parcă mi-ar fi făcut o favoare:

— Măcar ai grijă de pisica aia urâtă a ta.

Apoi s-a întors și a plecat. Servitorii au venit imediat spre mine, m-au ridicat de pe pat ca pe un bagaj și m-au scos înainte să-mi pot găsi echilibrul. Din spate am auzit vocea șambelanului:

— Alteță, să aduc un alt Omega pentru dumneavoastră azi?

Ușa s-a închis înainte să aud vreun răspuns.

M-am întors cu greu în cabinet, ținându-l pe Rikal în brațe. Înăuntru mirosea a praf vechi, semn că încăperea nu mai era folosită de ceva timp. Totul era răvășit, iar mare parte dintre lucruri au dispărut. Am ocolit cu grijă canapeaua și scaunul răsturnate și am ajuns în camera alăturată. Din fericire, patul era încă acolo. M-am întins cu un oftat de ușurare, apoi am gemut. Spatele mă ardea, iar acum nu mai aveam niciun medicament. Nu puteam decât să aștept să adorm, când un gând mi-a străfulgerat mintea.

“De ce m-a lăsat Asgail în viață?”

“A spus că l-a omorât cu mâna lui pe șambelanul care îi cunoștea secretul. Atunci de ce pe mine m-a cruțat?”

“Pentru că eram inutil.”

Răspunsul mi-a venit imediat.

“Pentru că nu însemnam nimic.”

Mi s-au umplut ochii de lacrimi, deși ar fi trebuit să fiu recunoscător.

“Până și cineva atât de inutil ca tine trebuie să aibă un motiv să trăiască.”

Cuvintele lui Asgail mi-au răsunat în minte. Avea dreptate, mi-am spus. Nu era o minciună. N-aveam niciun motiv să mă supăr.

“E în regulă.”

“E în regulă.”

L-am strâns pe Rikal la piept, repetându-mi acele cuvinte, până când am adormit.

O bătaie slabă în ușă m-a trezit. Am dormit prost toată noaptea și mă simțeam complet epuizat. După nişte clipe, bătaia s-a auzit din nou.

— Ah…

Am gemut când m-am forţat să mă ridic și am pornit spre ușă. Fiecare pas mă durea, iar amețeala aproape m-a detrminat să cad de câteva ori. Când am ajuns în sfârșit la ușă, aveam fruntea acoperită de sudoare rece.

Am respirat câteva clipe, încercând să-mi revin.

Mâna îmi tremura când am întins-o spre clanță. Când am reușit să deschid, am văzut pe coridor un chip cunoscut.

— Yohan.

M-a strigat pe nume. Am încercat să-i răspund, dar gura îmi era atât de uscată, încât nu mi-a ieșit niciun sunet.

“Zahara.”

Am mișcat buzele, încercând să-i rostesc numele. Abia atunci am observat că a adus un cărucior. M-am dat la o parte cât am putut, iar Zahara a intrat. Rikal, care se învârtea pe lângă picioarele mele, și-a ciulit urechile. Cu gesturi fireşti, Zahara i-a găsit bolul și i-a pus apă și mâncare. Rikal s-a repezit imediat la ele. În timp ce încercam din nou să-i mulțumesc că a avut grijă de el, Zahara a luat un alt vas de pe cărucior, l-a așezat pe ce a mai rămas din masă și s-a întors spre mine.

— Mănâncă, Yohan. După aceea mă uit și la rănile tale.

— Ș…și eu?

Vocea era atât de răgușită și slabă, încât m-am speriat singur. Zahara a dat din cap și mi-a făcut semn să mă așez. Am ezitat, apoi m-am lăsat pe scaun și am privit supa încă fierbinte.

Dintr-odată, stomacul mi-a chiorăit atât de tare, încât am tresărit. Mirosul mâncării, după atâtea zile, aproape mă amețea. Am ezitat înainte să duc lingura la gură. Mâna îmi tremura atât de tare, încât cu greu am reușit să o ridic. Când am gustat în sfârșit supa, stomacul mi s-a strâns dureros și am închis ochii.

— Are ceva? a întrebat Zahara îngrijorată. Am clătinat din cap și am mai luat o lingură. A trebuit să mă opresc de mai multe ori și să mănânc încet; mă durea tot trupul și până și gestul acela simplu mă obosea. În cele din urmă am reușit să mănânc puțin și am lăsat lingura jos. Zahara s-a uitat din nou surprinsă.

— Atât?

A arătat spre bolul rămas pe jumătate plin, iar eu am zâmbit cu greu.

— M-am săturat…

Zahara a părut nedumerită, dar a spus doar “Bine” și a început să strângă vasele. Căldura supei din stomac mi-a adus pentru prima dată după multe zile un strop de liniște. Atunci am observat că Zahara ezita.

“Mai avea ceva să-mi spună?”

Am ridicat privirea spre ea. Zahara a întâlnit-o pe a mea și, după o scurtă ezitare, a vorbit cu grijă.

— Yohan, aș vrea să te rog ceva… se poate?

— Pe mine?

“Eu ce-aș putea face pentru ea? Ce fel de rugăminte?”

Am clipit nedumerit, iar Zahara, de parcă şi-a făcut în sfârșit curaj, a spus:

— De acum înainte îți voi aduce mâncare ție și lui Rikal. În schimb, aș vrea să-mi țeși un covor.