Mâna mi s-a oprit în mijlocul țesutului când am oftat adânc. Dincolo de fereastră, soarele cobora deja spre orizont. Dar nu era nevoie să mă întorc în cabinet. Atelierul nu mai era folosit de nimeni în afară de mine.

În încăperea lipsită de orice urmă de căldură omenească eram doar eu și războaiele de țesut de toate mărimile. Oare am mai simțit vreodată o liniște atât de apăsătoare? După dispariția lui Kamar, i-am avut măcar pe Rikal și pe Steward. Acum nu mai aveam pe nimeni.

Ca să nu mă răzgândesc, l-au luat pe Rikal de lângă mine. Fără să înțeleagă ce se întâmplă, era pus într-o cușcă, iar Zahara l-a dus de acolo. Mi s-a spus simplu:

— Termini tot ce ai de făcut și îl primești înapoi.

De atunci nu l-am mai văzut pe Rikal. Primeam o singură masă pe zi: un castron cu supă și puțină pâine uscată, aduse de Zahara. Rana de pe spate s-a vindecat destul de mult, iar ea susținea că nu mai era nevoie de îngrijiri. Nu puteam verifica singur, pentru că în cabinet nu exista nicio oglindă, dar din fericire petele de sânge de pe haine au devenit tot mai rare. Din când în când mai apărea câte o urmă, însă nimic care să mă îngrijoreze. Mă mai durea când mă mișcam, dar timpul avea să vindece și asta. Așa se întâmpla cu toate.

Am rămas o vreme nemișcat, apoi am clătinat din cap ca să-mi alung gândurile. Nu aveam timp pentru ele. Era nevoie să termin măcar un covor și să-i rog să mă lase să-l văd pe Rikal în fiecare zi, măcar când primeam de mâncare.

— Au…

M-a înțepat din nou spatele și am gemut încet, apoi m-am întors la lucru. Când mi-am dat seama cât de întuneric s-a făcut, am ridicat capul și am văzut luna deja pe cer. În afară de câteva lămpi prinse pe pereți, atelierul nu era luminat, iar după lăsarea nopții abia mai puteai lucra. Era firesc. Cine ar fi rămas acolo până atât de târziu? M-am ridicat cu greu, am aprins luminile și m-am întors la războiul de țesut. Am lucrat la un model complicat și nu-l puteam lăsa până dimineață. Am tras aer în piept, am prins din nou firele și mi-am îndreptat spatele. Fără să-mi dau seama, am ajuns cu fața aproape lipită de urzeală. Abia când ceafa a început să mă doară am observat cât am stat așa.

Mi-am frecat ceafa și am privit covorul. Nu mă durea doar acolo. Spatele, ochii, picioarele, mâinile — simțeam oboseala în tot trupul. În cele din urmă am renunțat și m-am întors în cabinet. Cu picioarele tremurând, am străbătut coridorul lung și am deschis ușa. Oboseala m-a copleșit pe loc. Am traversat încăperea pustie și m-am lăsat pe pat.

Tot nu puteam sta întins pe spate. M-am întrebat cum arăta rana, dar în cabinet nu era nicio oglindă.

“Oricum, dacă aș vedea-o, nu s-ar schimba nimic.”

Mi-a trecut pe buze un zâmbet amar, dar oboseala l-a șters imediat. Curând am adormit profund.

— Y…Yohan!

Vocea dură m-a trezit brusc. Am încercat să mă ridic și o durere puternică m-a determinat să încremenesc, respirând greu. Atunci am auzit din nou glasul furios.

— Ce faci aici la ora asta? Știi cât e ceasul? Trebuia să-ți fi terminat treaba de mult! Sau ai impresia că ai tot timpul din lume și poți sta tolănit?

Cu ochii umezi, am ridicat privirea spre Zahara. Stătea cu mâinile în șolduri și mă privea încruntată. Am încercat să-mi liniștesc respirația înainte să răspund.

— Îmi pare rău. Am lucrat până târziu aseară și eram foarte obosit… Chiar e atât de târziu?

M-am uitat spre fereastră. Lumina puternică a soarelui umplea încăperea; părea să fie aproape de prânz. Zahara s-a întors și a arătat spre supa și pâinea de pe masă.

— Mănâncă repede. Așa nu mai merge. De acum înainte o să dormi în atelier.

— Po…poftim?!

Am rămas încremenit de uimire. Zahara și-a încrucișat brațele.

— Nu pot să vin mereu să te trezesc. Ce te crezi, vreun prinț? Mai bine dormi aici. E și mai practic pentru muncă.

— Dar… aici nu e niciun pat…

Zahara a pufnit, enervată.

— Și ce dacă? Poți dormi oriunde. Nu e mai prostesc să ții neapărat la un pat și să pierzi timpul mergând de colo-colo? Sau nu vrei cu adevărat să termini? Nu ți-e dor de Rikal?

Am răspuns înainte să mă pot opri.

— Dacă muncesc din greu, mă lași să-l văd pe Rikal?

— Ce-ai spus?

Zahara a încremenit, surprinsă. Eu am continuat.

— A trecut mai bine de o lună de când nu l-am văzut. Am făcut tot ce mi-ai cerut, iar unele covoare sunt aproape gata. Vreau să-l văd pe Rikal. Măcar o dată pe zi. Te rog.

Cuvintele pe care le-am ținut în mine au ieșit toate deodată. Zahara a făcut ochii mari, de parcă nu s-ar fi așteptat niciodată să mă audă spunând asta.

— Chiar crezi că îl chinuiesc pe Rikal? Acum te îndoiești și de mine?

— Știu că ai grijă de el.

Am răspuns fără să ezit.

— Dar tot vreau să-l văd. Vreau să-l văd pe Rikal!

Vocea mi s-a ridicat fără să vreau. Zahara mă privea uluită, dar nu m-am mai putut opri.

— E pisica mea! L-ați luat și nici măcar nu mai pot să-l țin în brațe. De ce nu mă lași să-l văd? E singurul care mi-a mai rămas. De ce nu pot să fiu cu el?

M-a cuprins o durere greu de stăpânit. Mi-am acoperit ochii cu palmele și am izbucnit în plâns. Zahara a rămas nemișcată, privindu-mă fără să știe ce să spună. Abia după ce m-am liniștit cât de cât a vorbit din nou.

— Serios, de ce plângi atât pentru o pisică?

Tonul ei s-a mai îmblânzit.

— Bine. O să-l vezi o dată pe zi, da? Nu-ți face griji, e bine. Și să nu înțelegi greșit: avem grijă de el pentru că ne-am temut că n-o să poți lucra dacă îl ții mereu lângă tine. Îi dăm de mâncare, îl spălăm, avem grijă de el. Înțelegi? Nu l-am luat fără motiv. Cine ar lua o pisică așa ciufulită și urâțică doar ca s-o păstreze?

— Rikal nu e urât.

Am spus-o printre lacrimi. De ce insista toată lumea să-l numească urât? Pentru mine era blând și frumos.

— Bine, bine.

M-a condus fără prea mult chef până la canapea și m-a așezat în fața supei și a pâinii.

— Am înțeles. De acum înainte îl aduc pe Rikal când îți aduc mâncarea. E bine așa? Hai, nu mai plânge și mănâncă. După aceea te întorci la lucru.

Mi-a întins lingura. Am luat-o cu o mână tremurând, am luat puțină supă rece și am dus-o la gură. Zahara mă privea în tăcere. O vreme nu s-a auzit decât lingura lovind ușor marginea castronului. După atâta plâns, mintea mi-a rămas aproape goală și mâncam fără să mă gândesc la nimic. Când castronul era aproape gol, Zahara a vorbit din nou.

— Vezi, Yohan? Cu cât termini mai repede, cu atât îl vezi mai repede pe Rikal. Dacă te grăbești și închei munca, e mai bine pentru amândoi, aşa e? Și dacă rămâi în atelier, poți să te întinzi să te odihnești ori de câte ori ai nevoie. Nu e mai bine așa?

Am ridicat ochii. Zâmbea, dar zâmbetul ei nu m-a liniștit deloc și nu mai aveam puterea să răspund. Mi-am coborât din nou privirea, iar ea s-a ridicat brusc.

— Atunci așa rămâne. Îți aduc ceva de dormit. Tu du-te și pregătește-te. De mâine îl aduc pe Rikal. Azi însă a trecut deja ora mesei, deci e în regulă, aşa e?

A adăugat imediat:

— Și e deja târziu. N-are rost să mai pierdem vremea azi.

N-am răspuns. M-a ajutat să mă ridic și m-a condus spre ușă. Am pornit fără să am de ales, în timp ce în urma mea se auzea cum strângea lucrurile pe care urma să mi le aducă. Lumina soarelui umplea coridorul lung și era nevoie să-mi acopăr de câteva ori ochii până am ajuns la atelier. Din ziua aceea, acolo am început să și locuiesc.

Zi după zi am lucrat până târziu în noapte. Mă trezeam, țeseam, mă opream doar când Zahara venea cu mâncarea și cu Rikal, apoi lucram din nou până când nu mai puteam. Aceeași rutină se repeta la nesfârșit.

Din când în când veneau să-mi verifice lucrările. Se plângeau că pe a uneia o neglijam, că alta nu era lucrată bine sau că munca mea nu se ridica la nivelul așteptărilor lor. Mă ironizau și uneori mă loveau în treacăt. La început le rugam să nu-mi atingă spatele, dar după ce au făcut-o intenționat de câteva ori, am încetat să mai protestez.

Mirosul feromonilor mei tot nu a revenit. Probabil că pentru ele nu conta. Știau deja că eram Omega, iar urmele pedepsei de pe spate le erau suficiente ca să mă socotească vinovat. Nu se sfiau deloc să-și arate disprețul.

Cei pedepsiți cu biciul ajungeau adesea alungați sau disprețuiți de toți. Eu nu făceam excepție. Poate că exista totuși un lucru pentru care puteam fi recunoscător: viața nu mai era în pericol.

Faptul că nu mă considerau demn de atenție avea măcar un avantaj. Când stăteau în spatele meu, mâncând fructe și dulciuri, vorbeau fără reținere. Eu lucram și ascultam. Discutau despre căsătorii, copii, vecini și tot felul de lucruri mărunte. Uneori ajungeau și la familia regală.

— Deci vin oaspeții din străinătate?

Mâna mi s-a oprit pe fir. O altă voce a răspuns:

— Da. Construiesc un baraj pentru alimentarea cu apă potabilă. Cu ajutorul lui vor putea duce apă prin deșert până în celelalte orașe. E o idee extraordinară.

— Orașul ăsta e singurul care are apă din belșug.

— Trebuie să strângem apă în sezonul ploios.

— Prințul moștenitor e foarte priceput. O să fie un rege bun.

— Nu vorbi atât de tare. Vrei să creadă cineva că îi dorești Majestății Sale să moară mai repede?

Discuția lor a trecut apoi la altceva. În cele din urmă s-au ridicat să plece, dar nu înainte să mai găsească un lucru de criticat la munca mea. Unele îmi împingeau chiar capul într-o parte cu degetele, râzând, iar eu aproape îmi pierdeam echilibrul pe scaunul fără spătar.

După ce am rămas singur, am simțit cum tensiunea îmi părăsește încet umerii. În jur au rămas resturi de mâncare și tot felul de lucruri aruncate, iar eu eram nevoit să fac curățenie. Deși afară încă era lumină, nu mai puteam lucra. M-am ridicat și am început să strâng. La un moment dat, mintea mi s-a golit și am rămas privind fără țintă într-un punct. Nu știu cât am stat așa. Apoi, în aer a ajuns un parfum plăcut și mi-am revenit. Am tresărit când am auzit o voce.

— Vai, credeam că la ora asta nu mai e nimeni aici.

M-am întors și am făcut ochii mari. În pragul deschis stătea prințesa Najima.