Eram neliniștit tot drumul, în ciuda aerului rece din mașină.

Aveam stomacul strâns și nervii întinși la maximum. Nu reușeam să mă liniștesc.

Atunci Khalid a vorbit de pe scaunul de lângă mine.

— De ce ești atât de îngrijorat?

Întrebarea lui imprevizibilă m-a determinat să tresar.

Am ezitat, apoi m-am forțat să vorbesc.

— Eu… Alteța Sa Regală, Prințul Moștenitor… este în siguranță, aşa e?

— Deocamdată.

Răspunsul lui era scurt și sec.

“Deocamdată.”

Asta însemna că în curând avea să fie în pericol?

Am strâns tapiseria în mâini, iar Khalid a continuat:

— Grijile nu te ajută cu nimic. Mai bine încearcă să te liniștești. Alteța Sa Regală a avut un motiv să te ducă departe.

Dacă inima ar fi ascultat atât de ușor, viața era simplă.

M-a cuprins un val de enervare și am întrebat:

— N-ai iubit niciodată pe cineva?

— Vrei să spui că ești îndrăgostit de Prințul Moștenitor?

Am tăcut.

Mi-am întors repede capul, iar Khalid a râs ironic, de parcă exact asta s-a așteptat să audă.

— Chiar crezi că poți păstra aparențele spunând asemenea lucruri? Ai ceva tupeu.

Am rămas din nou tăcut.

Khalid mă disprețuia în mod evident.

Nimic din ce aș fi spus nu i-ar fi schimbat părerea și nici nu aveam vreun motiv să-l conving.

— Mai avem mult până la palat?

Am rupt tăcerea.

Mi-a răspuns indiferent:

— Nu mergem la palat.

Am clipit, uluit.

El a continuat pe același ton:

— O să te vând aici. Sunt destui nenorociți care ar plăti pentru un Omega orb.

Mi-a înghețat sângele.

Probabil era o glumă.

Dar, desigur, nu era.

Omul acesta nu avea milă.

— Chiar crezi că glumesc?

De parcă mi-ar fi citit gândurile, a râs amar.

Am încremenit atât de tare, încât abia mai puteam respira.

El a continuat:

— Te joci cu Prințul Moștenitor, apoi încerci să te apropii de Rege și te aștepți să te las să pleci? Am văzut destui ca tine. Dacă îți imaginezi că viclenia o să te salveze, te înșeli. După ce vei trece prin destule mâini, poate îți vei învăța locul.

Am clătinat disperat din cap.

Am primit doar un alt râs disprețuitor.

— Unii îi mutilează pe cei pe care îi cumpără. Cine știe ce ți s-ar putea întâmpla.

A vorbit fără nicio urmă de ezitare.

Știam că era serios.

Mă ura.

Pentru el, asta era dovada loialității față de Prințul Moștenitor.

Mă vedea ca pe un trădător și voia să se răzbune.

Desigur, se înșela.

Dar nu-i puteam spune adevărul.

Totul făcea parte din planul meu.

Dacă dădeam greș, îi puneam pe toți în pericol.

Era nevoie să rămână secret.

“Dacă aș putea vedea…”

Dacă aș fi putut merge singur, totul era mult mai ușor.

Dar era imposibil să traversez de unul singur deșertul nesfârșit fără să văd.

Am încercat pentru ultima dată să-l conving.

— Te rog, nu vreau să merg la palat. Lasă-mă măcar în oraș. O să plec din țară, promit.

Vocea îmi tremura.

Khalid a pufnit amuzat.

— N-am întâlnit pe nimeni care să mintă atât de prost. Pentru cineva atât de naiv, ai ambiții mari. Îl seduci pe Prințul Moștenitor și apoi țintești spre Rege.

M-a prins imediat.

Am tăcut.

Să fiu vândut?

Să nu-l mai văd niciodată pe Kamar?

Am plănuit să plec după ce totul s-a liniștit.

Să mă rog de departe pentru fericirea lui Kamar, să mă asigur că era în siguranță și să-mi trăiesc viața în liniște.

Acum nici asta nu mai părea posibil.

Nu aveam decât o singură soluție.

Era nevoie să fug.

Chiar dacă muream în deșert, nu puteam rămâne.

Dar cum?

Atunci, pentru prima dată, norocul era de partea mea.

Mașina s-a zguduit puternic și un miros înțepător a umplut aerul.

— Ce s-a întâmplat?

Vocea lui Khalid a devenit dură.

Șoferul a răspuns repede:

— Îmi cer scuze, tinere stăpân. Cred că am lovit ceva.

— La naiba.

Khalid a înjurat încet.

Aerul condiționat s-a oprit, iar căldura a pătruns imediat în mașină.

— Îmi pare rău. Dați-mi un moment să verific.

Am auzit ușa deschizându-se, apoi închizându-se.

S-a lăsat din nou liniște.

“Te rog. Te rog.”

M-am rugat în gând.

Când am simțit mișcare lângă mine, aproape că mi s-a tăiat respirația.

— Ce s-a întâmplat?

În clipa în care Khalid a coborât, am început să caut cu mâna mânerul portierei.

“Dacă Allah este de partea mea, nu va fi încuiată.”

“Te rog…”

S-a auzit un clic.

Portiera s-a deschis.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi.

N-am ezitat.

Am apucat tapiseria și am fugit din mașină.

— Ce…

Cineva a strigat, dar eu am continuat să alerg fără să mă uit înapoi.

Vocea lui Khalid s-a auzit în urma mea.

— Oprește-te! Vine o furtună de nisip! Am spus să te oprești!

Vocea lui s-a pierdut treptat în vânt.

Nisipul sufocant m-a lovit din toate părțile.

Mi-am ridicat tapiseria în dreptul feței, dar forța vântului era prea mare.

Am căzut.

Nisipul mă lovea din toate direcțiile și abia mai puteam respira.

“Aș putea muri aici.”

Pentru o clipă m-am întrebat ce era mai rău: să fiu vândut sau să mor în deșert.

“Nu renunța.”

Era nevoie să încerc.

M-am ridicat cu greu și am făcut un pas, dar vântul m-a împins imediat înapoi.

Era mai înțelept să aștept să treacă furtuna.

Dar atunci Khalid m-ar fi găsit.

Era nevoie să mă îndepărtez cât mai mult.

Așa că am început să mă târăsc, încet, cu fața aproape de pământ.

Era mai bine decât să încerc să merg în picioare.

Oare mă îndreptam în direcția bună?

Poate că intram și mai adânc în deșert.

Dacă rezistam, poate avea să treacă cineva și să mă ajute.

Poate Allah avea să mă călăuzească din nou spre Kamar.

“Dacă aș mai putea să-l văd o dată.”

Puterea m-a părăsit treptat și, în cele din urmă, am rămas nemișcat.

Poate din cauza amorțelii, poate din cauza greutății nisipului, durerea s-a domolit.

Mi-am spus că mă voi odihni doar puțin.

Nu pentru mult timp.

Curând…

“Curând îl voi vedea.”

O voce slabă s-a strecurat prin furtună, amestecându-se cu vântul.

La început n-am înțeles cuvintele.

Apoi am auzit mai clar.

— Yohan!

“Kamar?”

Visam?

Am ajuns cumva în rai?

Mintea îmi era prea încețoșată ca să mai înțeleg realitatea.

Nu puteam mișca nici măcar un deget, iar vocea se apropia.

M-am forțat să deschid ochii.

Printre valurile de nisip am zărit o siluetă.

Nu se putea.

“Eu nu văd…”

Tocmai când eram pe punctul să închid din nou ochii, o aromă dulce a ajuns până la mine.

Înainte să pot gândi, o umbră mare s-a aplecat deasupra mea și m-a ridicat din nisip.

— Yohan, trezește-te! Ce… cum ai ajuns aici?

Vocea i s-a frânt de parcă era pe punctul să plângă.

Eu, care până atunci nu am mai avut nicio putere, am oftat ușurat și am închis ochii.

“Allah mi-a ascultat rugăciunea.”

Mi-am adunat ultimele puteri și l-am îmbrățișat.

Spatele lui lat mi-a umplut brațele.

“Kamar.”

Ochii mă usturau, dar lacrimile nu mai puteau curge din cauza nisipului.

Cu acel ultim sentiment de ușurare, mi-am pierdut cunoștința.