O lovitură dură m-a smuls din inconștiență.

Am vrut să deschid ochii, dar pleoapele îmi erau prea grele. N-am reușit decât să-mi mișc ușor sprâncenele.

Apoi sunetul s-a auzit din nou, de data asta mai tare.

Trupul mi-a tresărit instinctiv.

Parcă mi se despica obrazul numai auzindu-l.

M-am forțat să deschid ochii, dar, desigur, n-am văzut nimic.

Tremurând de teamă, am încercat să ascult.

Loviturile au continuat, una după alta.

Când am crezut că nu se vor mai termina, o voce cunoscută a tăiat zgomotul.

— Ajunge.

Asgail.

Mi-am ținut respirația, îngrozit, așteptând să continue.

Pe cine lovea atât de brutal?

Răspunsul a venit imediat.

— Khalid, știi ce crimă ai comis?

— Am pus în pericol persoana Alteței Sale.

Vocea lui Khalid se auzea ciudat și nesigur, de parcă loviturile l-au ameninţat.

Chiar el era cel pedepsit?

O parte din mine refuza să creadă.

Apoi s-a auzit din nou o lovitură puternică.

Am tresărit și am închis strâns ochii.

Atmosfera era atât de apăsătoare, încât nu am mai putut suporta.

Am deschis ochii din nou, iar când următorul sunet a răsunat, am tras brusc aer în piept.

Apoi totul s-a oprit.

S-a lăsat o tăcere grea.

Am început să tremur, clipind repede în întunericul meu.

— Yohan.

Dintr-odată, liniștea s-a spart.

Vocea aceea cunoscută s-a apropiat, iar brațe puternice m-au cuprins.

Înainte să-mi dau seama, mi-am îngropat fața în pieptul lui.

— Ești conștient? Te doare ceva?

Tonul lui era complet diferit de cel de mai devreme.

Am clipit, tăcut, în brațele lui Asgail.

Mirosul lui dulce, foarte slab, m-a liniștit.

Tensiunea din trup mi s-a risipit treptat.

— Eu… mă simt bine…

Abia am reușit să scot cuvintele înainte să mă apuce o criză de tuse.

Gâtul mă ustura, iar respirația mi se rupea.

Am tușit din nou și din nou, iar cei din jur au început să se miște în grabă.

— Bea.

Asgail mi-a lipit de buze ceea ce părea a fi o cană.

Printre accesele de tuse, mi-am întors capul și am băut.

Abia după ce am terminat apa, tusea s-a mai domolit.

Asgail a rămas câteva clipe tăcut, de parcă mă cerceta.

Apoi, când și ultimul acces a trecut, a spus:

— Să traversezi deșertul fără să vezi… nu ți s-a părut periculos?

Tonul lui era mai degrabă dojenitor decât furios.

Mi l-am imaginat privind în jos spre mine, cu sprâncenele încruntate.

Mi-am ridicat cu grijă capul.

Aș fi vrut să-i văd fața.

Dar nu puteam.

Dezamăgit, mi-am coborât privirea.

Atunci am simțit ceva atingându-mi buzele.

Asgail m-a sărutat.

Am încremenit și mi-am ținut respirația, iar el m-a strâns mai tare.

Mi-am lăsat buzele întredeschise.

El și le-a lipit de ale mele, apoi și-a strecurat limba printre dinții mei.

Sărutul lui a devenit adânc și sigur, iar eu am închis ochii și i-am răspuns.

Părea că exact asta a așteptat.

Limbile ni s-au întâlnit, iar inima a început să-mi bată atât de tare, încât aveam impresia că-mi va ieși din piept.

Doream să-mi încolăcesc brațele în jurul gâtului lui, dar n-am îndrăznit.

Mi-am strâns doar degetele între ele, ezitând.

Atunci Asgail m-a tras mai aproape de pieptul lui și mi-a ridicat el brațul în jurul gâtului său.

Am rămas nemișcat o clipă.

Apoi l-am cuprins.

Am deschis larg ochii.

Simțind că m-am oprit, Asgail a întrerupt sărutul.

Nedumerit, m-am bâlbâit:

— E… prima dată când chiar ne apropiem așa.

— Prima dată?

A repetat.

Vocea lui mi-a adus în minte imaginea sprâncenelor lui încruntate și, fără să vreau, am zâmbit.

— Da.

Am dat din cap.

— Prima dată.

Pieptul mi s-a umplut de emoție și nu am mai putut spune nimic.

Am închis ochii și mi-am ridicat chipul.

Deși simțeam că Asgail nu a înțeles ce doream să spun, m-a sărutat din nou, fără să întrebe nimic.

Mi-a scăpat un oftat.

După atâtea săruturi, aveam senzația că abia acum eram sărutat pentru prima dată.

Inima îmi bătea nebunește, respirația mi se rupea și abia reușeam să mă stăpânesc.

M-am lăsat cu totul în brațele lui și m-am pierdut în sărut.

Mi-aș fi dorit ca lumea să se oprească exact acolo.

“Te rog.”

“Dacă ar putea rămâne așa.”

Afară, vântul continua să urle.

În poveștile din copilărie, o casă luată de vânt ajungea într-un ținut fermecat, iar eroul era nevoit să pornească într-o călătorie ca să se întoarcă acasă.

Eu ce aș fi făcut?

Aș fi luptat să mă întorc?

Sau…

Când buzele noastre s-au despărțit în cele din urmă, respiram amândoi sacadat.

Respirațiile noastre mi s-au părut mai puternice decât furtuna de afară.

Revenindu-mi încet, m-am gândit la cei care ar fi putut să ne vadă și m-am înroșit.

Atunci Asgail a spus:

— Nu-ți face griji. Suntem doar noi.

Am răsuflat ușurat.

Avea dreptate.

Nimeni n-ar fi îndrăznit să-l urmeze pe Prințul Moștenitor într-o furtună de nisip.

Liniștit, mi-am sprijinit din nou capul pe pieptul lui.

Asgail a continuat:

— Să nu mai faci niciodată ceva de capul tău. Dacă nu te găseam…

Vocea i s-a stins.

Ezitarea aceea, atât de neobișnuită pentru el, m-a determinat să mă simt vinovat.

— Îmi pare rău.

— Nu era vina ta. Nu vreau scuzele tale.

M-a întrerupt ferm.

— Khalid a greșit. Te-a amenințat și te-a speriat. Dacă nu te-ar fi mințit, n-ai fi făcut ceva atât de nesăbuit.

Avea dreptate.

N-am spus nimic.

Asgail a continuat:

— Va fi pedepsit sever, ca nimeni să nu mai îndrăznească să facă vreodată așa ceva.

Mi-am amintit sunetul loviturilor și am simțit iar neliniștea.

Aceea nici măcar nu era toată pedeapsa lui Khalid?

Asgail mi-a simțit spaima și a mormăit:

— Eu eram cel care l-a lovit cu biciul. Crezi că tatăl meu era mai blând?

Vocea îi era plină de dispreț.

Deși vorbea despre Khalid, mi s-a făcut din nou teamă.

Apoi m-a întrebat:

— Ai fi vrut să se oprească?

— Nu.

Am înghițit în sec.

— Lordul mi-a arătat milă. Nu mi-ar fi făcut rău. Eu am înțeles greșit.

— Desigur că nu ți-ar fi făcut rău. Iar Khalid să se gândească să te vândă…

Asgail și-a încleștat maxilarul.

Vocea lui era ca un mârâit.

M-am strâns fără voie, iar tonul lui s-a îmblânzit.

— Știu ce ai în inimă. Nu-ți face griji.

— Bine.

Am șoptit și n-am mai putut spune nimic.

Urletul vântului a umplut tăcerea.

Sprijinit de el, i-am auzit bătăile regulate ale inimii și m-am simțit din nou în siguranță.

Apoi Asgail a spus:

— Ne întoarcem la domeniul tău.

Mi-am ridicat capul fără să vreau.

Ceva mi-a atins ușor buzele.

Abia atunci mi-am dat seama că m-a sărutat din nou.

Înainte să pot reacționa, a continuat:

— Un Omega nu poate moșteni un domeniu, dar tu ești persoana mea iubită. Coroana te va numi administrator al domeniului și îți va acorda autoritate deplină. Dacă vei avea un copil, el va moșteni domeniul și va deveni moștenitorul meu.

Nu m-am așteptat deloc la asta.

Nu mi-am dorit niciodată să conduc vreun domeniu și nici să fiu numit persoana lui iubită.

Înainte să protestez, Asgail a continuat:

— Dacă te întreabă cineva ce statut ai, asta le vei spune. Actele sunt aproape gata.

Încă încercam să înțeleg.

Expresia “aproape gata” nu mi s-a părut niciodată atât de amenințătoare.

Probabil mi se citea pe față, pentru că Asgail a înțeles din nou altceva.

— Nu te teme. Coliba este veche, dar solidă. Nu se va prăbuși în furtună.

“O colibă?”

Cuvântul acela m-a determinat să tresar.

Asgail a continuat:

— Aici era o oază și un adăpost. Tatăl meu, fostul Lord, probabil le-a construit pentru călătorii și negustorii care treceau prin zonă. Era grijuliu, aşa e?

Am rămas atât de uimit, încât aproape că nu mai puteam respira.

Asgail a râs încet, amuzat de reacția mea.

— Și a plantat chiar și pomii aceia fructiferi. Cine s-ar fi gândit?

Nu am mai putut spune nimic.

“M-am întors.”

Urletul vântului s-a estompat în mintea mea.

Nu mai auzeam decât bătăile propriei inimi.

“M-am întors la oaza mea.”

“Cu Asgail.”

Ochii mi s-au umplut de lacrimi.