S-a lăsat o liniște neplăcută.

Am clipit, neînțelegând ce dorea să spună, apoi am întrebat cu grijă:

— Adică știi ce conține, dar nu știi rețeta? Nu știi cum trebuie preparată?

— Da.

Steward a dat din cap fără ezitare.

— Dacă te uiți la fiecare substanță separat, nu pare nimic deosebit. Amesteci una cu alta și nu se întâmplă mare lucru. Dar dacă o combini pe asta cu celelalte două, poate deveni o bombă…

Steward a bătut intenționat o dată din palme și a imitat o mică explozie, apoi a ridicat din umeri.

— Nu poți ști dacă trebuie două părți din asta sau trei din cealaltă. Și, pe deasupra, aici sunt cel puțin o duzină de ingrediente.

Am deschis larg ochii, surprins, iar el a continuat fără să se oprească.

— Până acum am identificat douăsprezece. Nu știu ce altceva mai poate fi înăuntru. Poate că nimic, sau poate că sunt mult mai multe.

— Atunci nici măcar nu poți spune că ingredientele sunt aceleași?

— Mai corect ar fi să spunem că șansele sunt cam cincizeci la cincizeci.

Steward a făcut un pas înapoi.

— Putem identifica toate ingredientele. De fapt, am exagerat când am spus că ar putea fi peste o sută. Va dura ceva timp să le găsim pe toate, dar știm deja că nu sunt exact aceleași în ambele amestecuri.

— Atunci, dacă am avea suficient timp…

N-am apucat să termin.

Steward a dat din cap.

— Sunt prea multe variante. E imposibil să aflăm combinația exactă doar încercând.

Am rămas mut și nu am putut decât să mă uit la el.

Tocmai când am crezut că am reușit să trec de un obstacol, simțeam că în fața mea s-a ridicat unul și mai mare.

Văzându-mă așa, Steward a vorbit din nou.

— Nu fi atât de dezamăgit. Nu înseamnă că nu există nicio soluție.

— Care?

Am întrebat imediat, neliniștit.

M-a bătut ușor, ca să mă liniștească.

— Se pare că există un computer capabil să analizeze ingredientele. Dacă îl folosim, poate calcula toate combinațiile posibile. Problema este dacă vom putea avea acces la el…

Steward a oftat scurt și a tăcut.

L-am privit neliniștit.

În cele din urmă, a spus:

— Compania care deține sistemul îi aparține lui Shepherd.

În clipa aceea mi-a apărut în minte chipul zâmbitor al bărbatului cu un ochi acoperit de bandaj.

O vreme n-am spus niciunul nimic.

Eu eram primul care a rupt tăcerea.

— Atunci… avem o singură variantă.

— Yohan, chiar și așa…

— Nu avem de ales. Îi dăm prințului moștenitor pulberea rămasă și raportul de analiză, iar de aici înainte se va ocupa Alteța Sa direct.

După ce am terminat și mi-am ridicat privirea, Steward era ciudat de tăcut.

Mi-am înclinat capul, nedumerit.

El și-a scărpinat capul și a râs ruşinat.

— A, da. Așa putem face. Ha, ha…

Atmosfera a devenit puțin ciudată.

Mi-am înclinat capul și în cealaltă parte.

Abia atunci mi-am dat seama că l-am întrerupt înainte să spună ce avea de gând.

— Ce doreai să spui, Steward?

— Păi…

A ezitat, lucru neobișnuit pentru el, apoi și-a cerut scuze.

— M-am gândit că poate ai încerca să-l convingi pe domnul Shepherd într-un mod puțin… nepotrivit. Îmi pare rău.

— Cum adică să-l conving?

Tot nu am înțeles.

Steward s-a bâlbâit puțin înainte să recunoască:

— Pentru că domnul Shepherd te place… mi-era teamă că ai putea încerca să-i ceri ajutorul într-un fel nepotrivit.

Mi-a luat câteva clipe să înțeleg.

Am clipit, apoi mi-a scăpat un:

— Ah.

Steward și-a plecat din nou capul.

— Îmi pare rău, Yohan. Era un gând nepoliticos.

— Normal că era!

L-am certat, simțind cum mi se încălzesc obrajii de rușine.

— H n-ar face așa ceva. Doar dacă te refereai să-l mituiesc cu bani.

Steward s-a uitat imediat la mine, surprins.

— Să-l mituiești? Pe domnul Shepherd? Yohan, ai atâția bani? De unde?

Avalanșa lui de întrebări m-a luat prin surprindere.

— Păi… ai spus că Alteța Sa mi-a dat multe daruri. Dacă i le-aș da pe acelea…

Steward a rămas tăcut.

— N-ar fi suficiente?

Se pare că Asgail nu mi-a dat chiar atât de multe lucruri pe cât mi-am imaginat.

Mi-era rușine că m-am înflăcărat degeaba.

Am început să scotocesc prin coș, doar ca să-mi ascund ruşinea.

Atunci Steward a spus:

— Desigur că obiectele de valoare pe care ți le-a dat Alteța Sa însumează o avere, Yohan. Pentru majoritatea oamenilor ar fi suficient ca să accepte aproape orice.

— Și?

Cuvântul “majoritatea” m-a neliniștit.

Steward a oftat.

— Din păcate, pentru domnul Shepherd banii aceia ar fi mărunțiș. Pentru el, probabil ar echivala cu prețul unei pisici.

— Ah.

Mi-a scăpat un sunet slab.

Chiar m-am gândit că aș putea cumpăra bunăvoința unui asemenea om.

Obrajii mi s-au încins și mai tare.

Mi-am coborât privirea și am continuat să cotrobăi prin coș, ca să-mi ascund rușinea.

Steward a continuat:

— Oricum, tezaurul regal este imens, așa că nu e nevoie să-ți faci griji. Dar un om ca domnul Shepherd nu poate fi convins cu bani. De asta se va ocupa prințul moștenitor. Noi ar trebui să ne retragem de aici, bine?

Am dat din cap.

— Așa e mai bine. Mulțumesc, Steward.

— Cu plăcere.

Steward părea ușurat și a vorbit pe un ton mai vesel.

— Atunci ar trebui să plecăm de aici cât mai curând. În palat urmează să aibă loc un eveniment important. Au fost invitate familii de vază și mulți oaspeți din afară, așa că va fi mare agitație. Mai bine plecăm înainte să înceapă.

— Bine.

Am dat din nou din cap.

Steward mi-a adus mâncare, așa că am început să mănânc.

După ce m-a privit o vreme, a spus:

— M-ai surprins. Să te gândești singur să-i prezinți totul Alteței Sale… Nu credeam că o să vii tu cu ideea asta, Yohan.

Părea încântat, iar eu m-am simțit puțin ruşinat și puțin supărat.

— Am și eu ceva minte, Steward.

— Credeam că n-o să vrei să pleci de lângă Alteța Sa.

Încă zâmbea, dar de data asta vocea lui era sinceră.

Am lăsat bolul cu supă jos și i-am răspuns la fel de sincer.

— Nu mai am nimic de făcut aici. E firesc să plec.

— Înțeleg.

Steward a dat din cap.

A continuat să vorbească din când în când despre vreme, despre lucruri petrecute în America și alte nimicuri până am terminat de mâncat, dar n-a mai spus nimic important.

Când am terminat, a strâns farfuria goală și s-a ridicat.

— Bine, Yohan. Eu mă ocup de pregătiri, așa că lasă totul pe seama mea. Probabil vei pleca de aici în câteva zile.

— Mulțumesc.

S-a întors să plece, dar s-a oprit și s-a uitat în jos spre mine.

— Din pulberea pe care mi-ai dat-o, o parte era trimisă în America și o parte s-a pierdut, așa că nu a mai rămas mult. Va trebui să-i arătăm Alteței Sale ce a rămas, împreună cu raportul rezultatelor. Cum vrei să procedăm? Vrei să i le prezinți tu sau să o fac eu?

Am simțit grija din spatele întrebării.

Îmi oferea încă o șansă să-l văd pe Asgail.

O ultimă ocazie.

Am tras adânc aer în piept.

— O voi face eu.

Steward a părut să zâmbească.

I-am răspuns cu același zâmbet și am adăugat:

— Mulțumesc, Steward.

— Cu plăcere.

Mi-a răspuns la fel ca înainte, m-a bătut ușor de câteva ori pe braț și s-a întors.

De data asta chiar a ieșit din cameră.

Rămas singur, m-am așezat pe marginea patului și am clipit fără țintă.

“Chiar urma să plec.”

Dintr-odată m-a durut spatele și m-am întins pe pat.

Nu m-am gândit deloc ce urma să fac după aceea.

Am hotărât că urma să mă gândesc încet, pas cu pas.

Rikal, desigur, ar fi vrut să plece cu iubita lui… aşa e?

“Dar dacă refuză să vină cu mine?”

Gândul m-a întristat puțin.

După ziua aceea nu l-am mai văzut deloc pe Asgail.

În fiecare zi, palatul era tot mai aglomerat cu pregătirile pentru evenimentul despre care mi-a vorbit Steward, iar rutina lui s-a redus la a-mi aduce mâncare și apoi a dispărea din nou.

Eu nu aveam nimic de pregătit și nimic de făcut, așa că zilele treceau leneș și neliniștitor.

Până când, într-o zi, Steward mi-a spus în sfârșit:

— Am cerut o audiență la Alteța Sa, prințul moștenitor.

M-am oprit cu o bucată de pâine în mână.

El a continuat:

— Voi vorbi direct cu el și îi vom prezenta pulberea și rezultatele. După aceea plecăm imediat.

— Bine.

Am înghițit în sec fără să vreau.

Se pare că mulți dintre invitații veniți pentru eveniment au cerut și ei audiențe, așa că rândul meu avea să vină destul de târziu.

Era firesc ca persoanele de rang înalt să fie primite primele.

Eram măcar recunoscător că a acceptat cererea mea pentru ultima zi.

— Mulțumesc, Steward.

— Cu plăcere. Apropo, pentru audiență o să ai nevoie de haine potrivite…

Desigur că m-am gândit deja la asta.

— Am.

Am inspirat adânc și am recunoscut:

— Am haine noi. Le voi purta pe acelea.

— Serios?

Steward a părut surprins, apoi a dat din cap, ușurat.

— Înțeleg. Atunci e bine.

— Da.

Am dat din cap și mi-am îndreptat privirea spre ele.

Hainele mele noi erau acolo, împăturite cu grijă.

Cele pe care mi le-a dăruit prințul moștenitor.

După ce o să-l întâlnesc purtându-le, urma să plec din locul acela.

Am terminat restul mesei în timp ce, dincolo de ușă, coridoarele fremătau neîncetat de oameni.