Asgail n-a spus nimic cât am mers.

Deși încordarea mea s-a mai risipit treptat, neliniștea a rămas.

“Oare știe unde este Rikal? Cum?”

M-am întrebat în sinea mea când, deodată, s-a oprit.

Mi-am întors capul și am văzut că ne aflam în fața unei uși pe care nu am mai văzut-o vreodată.

Servitorul care o păzea a deschis-o imediat, iar Asgail a intrat.

Ținându-mi respirația, mi-am plimbat cu grijă privirea în jur.

Nu distingeam bine obiectele, dar le puteam vedea formele.

Lumina soarelui care pătrundea prin peretele întreg de sticlă era orbitoare, însă mă ajuta să văd mai bine.

Spațiul era larg, asemenea unei sere, plin de plante de toate dimensiunile. Pământul moale de sub picioare ne înăbușea pașii.

Nici nu mi-am imaginat că în palat putea exista un asemenea loc.

Am rămas privind uimit.

“Oare Rikal chiar e aici? De ce?”

Răspunsul a venit aproape imediat.

Am auzit un tors slab.

Am ascultat atent, iar Asgail s-a oprit la doar câțiva pași înainte.

— Mulțumesc.

Am șoptit când m-a așezat cu grijă jos.

M-am uitat din nou în jur și am rămas cu gura căscată.

— Rikal?

Nu m-am putut abține să nu-l strig când l-am văzut pe motan într-un loc atât de imprevizibil.

Dar nu asta m-a surprins cel mai tare.

Rikal nu era singur.

În fața blănii lui negre ca smoala stătea o pisică albă ca zăpada.

Cei doi erau lipiți unul de altul, torcând și lingându-se cu grijă.

Am rămas pentru nişte clipe fără să înțeleg ce am văzut.

“Ce s-a întâmplat?”

— Sunt de nedespărțit de câteva zile.

Asgail a vorbit liniștit când mi-am ridicat privirea spre el.

— Pisica albă cred că e una rătăcită care a intrat din întâmplare în palat. Nimeni de aici nu pare s-o cunoască. Dar se pare că se plac. De câte ori îi văd, sunt împreună. Mai ales aici.

— Ah…

Nu știam cum să reacționez la situația asta imprevizibilă.

În liniște se auzea doar torsul blând al celor două pisici.

“Rikal s-a îndrăgostit.”

M-a cuprins un amestec ciudat de căldură și gol.

Rikal, care a venit cu mine în deșert când era foarte mic, trăia acum prima lui iubire.

“Dacă plecăm de aici, ce se va întâmpla cu pisica albă?”

Privindu-i cum nu păreau să observe pe nimeni în afară de celălalt, nu m-am putut opri să-mi fac griji.

“Vor suferi dacă se despart.”

Știam prea bine durerea aceea.

Nu puteam s-o ignor.

Măcar aș fi putut lua încă o pisică cu mine…

Atunci mi-am amintit brusc de bărbatul care stătea lângă mine.

“Ah.”

Gândul următor m-a determinat să mă retrag cu grijă un pas.

— Ce faci?

Vocea lui Asgail s-a auzit imediat.

Am tresărit la tonul lui vădit nemulțumit și am răspuns încet:

— Eu… doar doream să le spun să nu mai apară în fața Alteței Voastre…

— Când am spus eu așa ceva?

A rostit cuvintele printre dinți.

Mi-am strâns umerii și m-am retras încă puțin.

Asgail a rămas pe loc, dar de la distanța aceea nu mai vedeam decât o siluetă vagă, fără să-i disting expresia.

Între noi s-a lăsat tăcerea.

După nişte clipe, a vorbit din nou.

— Am spus să nu mai intri în dormitorul meu. Nu ți-am interzis să-mi apari în față.

—  Bine…

Tonul lui s-a mai îmblânzit, dar eu am rămas intimidat.

Mi-am ținut capul plecat și mi-am privit mâinile.

Asgail a continuat:

— Doar te-am adus la pisica ta.

De data asta vocea lui părea aproape obosită.

“Nu… nu se poate să fie doar atât.”

Dar n-am reușit decât să răspund:

— Bine.

Eu nici măcar nu l-am căutat pe Rikal.

Am ieșit doar să iau puțin aer, fiindcă aveam voie la o plimbare pe zi.

De ce a înțeles greșit?

Oare a uitat că el însuși mi-a dat voie să ies?

Chiar dacă mă gândeam la toate astea, nu puteam să i le spun.

Din fericire, nu părea furios și nici nu dădea semne că ar vrea să mă pedepsească.

Așa că mi-am adunat puțin curaj.

— Mulțumesc că mi-ați spus… am mormăit.

Asgail nu a mai răspuns.

M-am așteptat să se întoarcă și să plece.

Dar nu a făcut-o.

A rămas acolo.

“Oare mai vrea să spună ceva?”

M-am uitat pe furiș în spate, iar el a întrebat brusc:

— La ce te uiți?

— Ah.

Mi-a scăpat fără voie.

Am ezitat, apoi am răspuns:

— Mă întrebam dacă Steward este bine… Păreau că se ceartă…

Probabil nu s-a întâmplat nimic grav, dar m-am temut că poate am auzit ceva ce nu trebuia.

De parcă mi-ar fi citit gândurile, Asgail a răspuns:

— Vorbeau doar despre laboratorul din America. Nu trebuie să-ți faci griji.

Am ezitat.

— Era ceva ce nu trebuia să aud?

— Deloc.

Asgail a negat hotărât.

— Probabil le era mai ușor să vorbească în engleză când discutau despre America. Amândoi sunt americani, așa că nu aveau niciun motiv să folosească limba acestei țări. Nu-ți face griji. Vorbeau doar despre un contract între ei. Nu are nicio legătură cu tine.

— Bi…bine.

Abia atunci m-am liniștit puțin.

I-am mulțumit, dar el nu mi-a răspuns.

Rikal încă îi lingea fața iubitei lui, iar cei doi își frecau capetele unul de altul cu afecțiune.

M-am ghemuit lângă ei și i-am privit în tăcere.

Era ciudat.

Rikal nu m-a mai ignorat niciodată așa.

“Oare și eu eram la fel alături de Kamar?”

Dacă da, cât de singur trebuie să se fi simțit motanul acela mic…

Dintr-odată am înțeles și de ce a ajuns să nu-l placă pe Kamar.

M-a cuprins vinovăția.

Măcar acum era bine că Rikal şi-a găsit pe cineva.

“Oare va fi bine fără mine?”

În clipa în care am avut acel gând, mintea mi s-a golit.

Tristețea era prea mare ca s-o pot duce până la capăt.

Am rămas doar privind în jos spre Rikal.

Atunci vocea lui Asgail s-a auzit deasupra mea.

— De ce faci iar fața asta?

Mi-am ridicat instinctiv privirea spre el, dar nu-l vedeam bine, așa că am coborât-o din nou.

Chiar dacă nu-mi puteam vedea propriul chip, știam că probabil arătam abătut.

Buzele mi s-au lăsat fără să-mi dau seama.

După o scurtă pauză, Asgail a întrebat:

— Ce fel de om era?

Am încremenit.

Întrebarea lui era imprevizibilă.

Tăcerea asta era diferită de celelalte.

Am oftat încet și am răspuns:

— Bun.

Vocea era atât de slabă, încât abia am auzit-o și eu.

Fără să mă forțez să vorbesc mai tare, am continuat:

— Mă vedea doar pe mine.

Asgail a rămas tăcut.

— Eu îl aveam doar pe el, iar el mă avea doar pe mine.

Eram întreaga lume unul pentru celălalt.

Și totuși, eram atât de fericit, de parcă aș fi avut totul.

— După ce pleci din palat… îl vei căuta din nou?

Vocea lui Asgail a coborât și mai mult.

Am ezitat o clipă.

— Da.

În afară de a-l aștepta pe Kamar, ce altceva mai aveam?

Nu-mi puteam imagina o altă viață.

Asgail a rămas mult timp privind în jos spre mine, fără să spună nimic.

Aveam impresia că vrea să adauge ceva.

În cele din urmă, n-a spus nimic.

S-a întors și a plecat.

La fel ca atunci când a venit, s-a îndepărtat cu pași rapizi și hotărâți.

Pentru o clipă mi s-a părut că fugea de mine.

Apoi am auzit ușa închizându-se.

Două zile mai târziu, Steward mi-a adus vești bune.

— Yohan, Yohan.

M-am trezit auzind pe cineva bătând la ușă și strigându-mi numele.

Pe jumătate adormit, m-am ridicat și am deschis.

Steward stătea afară.

— Se pare că Rikal tot nu s-a întors. Uite.

Mi-a întins un coș și, fără să ezite, a intrat și s-a așezat pe marginea patului.

Curios din cauza bunei lui dispoziții neobișnuite, m-am așezat cu picioarele încrucișate pe podea.

Atunci a spus dintr-odată:

— Am o veste bună și una proastă. Și nu poți alege cu care începem, Yohan. O luăm întâi pe cea bună.

— Ăă… bine.

Am dat ascultător din cap.

Aș fi preferat să aud vestea proastă mai întâi, dar se pare că nu aveam de ales.

Steward a tras adânc aer în piept.

M-am încordat fără să vreau.

În cele din urmă, a vorbit.

— Am aflat compoziția pulberii.

— Da?

Mi-am ridicat vocea fără să vreau.

El a continuat, aproape râzând de bucurie.

— Ți-am spus eu, aşa e? Laboratorul din America urma să găsească răspunsul. Ai avut dreptate. Pulberea conține aceleași substanțe ca cele găsite în ceea ce a ingerat prințul moștenitor.

Inima a început să-mi bată cu putere.

“Atunci partea mea s-a încheiat?”

Chiar în acel moment, Steward a continuat:

— Acum vestea proastă.

Am încremenit.

El a adăugat, de data asta cu un ton serios:

— Nu cunosc formula exactă a amestecului.

M-am încruntat fără să vreau.

“Ce însemna asta?”