Dimineața zilei pe care am așteptat-o era mai luminoasă decât oricare alta.

Nu am ieșit deloc la plimbare și mi-am petrecut tot timpul în cameră, dar de afară se auzeau fără încetare vocile oamenilor, râsete și, din când în când, câte un strigăt scurt.

Se pare că în palat aveau loc tot felul de evenimente și distracții.

Când Steward a venit după mine dimineața, purta un costum îngrijit și cravată, în locul blugilor și cămășii descheiate lejer alături de care îl vedeam de obicei.

În clipa în care am deschis ușa și l-am văzut, chiar dacă vederea mea era slabă, schimbarea era atât de mare, încât mi-a părut rău că nu-l puteam vedea clar.

— Arăți foarte bine, Steward.

Am spus-o sincer, iar el a zâmbit și a dat din cap.

— Nici tu nu arăți rău deloc, Yohan. Serios, azi e nevoie să avem grijă să nu atragem atenția. Dacă ne uităm în altă parte o clipă, poate vine cineva și te fură.

— Serios?

Mi-era rușine, dar am încercat să nu arăt asta și m-am întors o dată, ca să mă poată vedea mai bine.

Steward a bătut tare din palme.

Am regretat imediat toată agitația și mi-am acoperit fața cu ambele mâini.

— Oprește-te.

M-am străduit.

M-am trezit devreme, mi-am terminat rugăciunile, mi-am spălat părul și trupul și am îmbrăcat hainele noi.

De aceea m-am simțit stânjenit să fiu privit dintr-odată atât de atent.

Steward însă, surprins de reacția mea, m-a prins de mâini și a încercat să mi le dea jos de pe față.

— Nu, chiar arăți foarte bine. De ce te ascunzi? Vorbesc serios.

Am încercat să mă împotrivesc, dar el mi-a coborât mâinile fără efort, lăsându-mi la vedere obrajii înroșiți.

— Chiar arăți foarte bine, Yohan.

M-a încurajat cu un zâmbet.

— Dacă ai veni cu mine în America, toată lumea s-ar îndrăgosti de tine. Tot nu te-ai hotărât?

— Îmi pare rău.

Mi-am cerut scuze încet.

Steward a trecut peste asta de parcă nu era nimic important.

— Am vorbit cu Alteța Sa, prințul moștenitor, și am rezolvat problema actelor de identitate. A, nu-ți face griji. I-am spus că părinții tăi au murit când erai foarte mic și că de aceea actele ar fi greu de obținut. N-a existat nicio problemă și era de acord.

Pentru o clipă m-am speriat, apoi m-am liniștit.

— Mulțumesc, Steward.

El a dat din cap.

— Așa că problema asta e rezolvată. Spune-mi când te hotărăști.

Apoi a schimbat subiectul și a pornit.

— După audiență luăm trăsura pregătită și plecăm. Apropo, nu l-am prea văzut pe Rikal în ultima vreme. Și-a făcut vreun prieten nou?

— A… da.

Am mers cuminte lângă el.

— Are o iubită acum. E complet albă și foarte frumoasă.

— Oho.

Steward a fluierat încet.

— Atunci va trebui să se despartă de ea. O să fie bine?

— Păi… se pare că e o pisică fără stăpân.

I-am repetat ce mi-a spus Asgail.

Steward a dat din cap, ca și cum a înțeles.

— Atunci facem așa. Tu aștepți în anticameră. Eu mă duc să-l caut pe Rikal. Când îți vine rândul, un servitor va veni după tine. Tu intri și îl întâlnești pe prințul moștenitor, iar eu îi pun pe Rikal și pe cealaltă pisică în trăsură. Imediat ce termini, plecăm din palat. Cum ți se pare?

— Da. E bine așa.

Planul nu părea să aibă nicio problemă evidentă.

Singura mea grijă era dacă Rikal avea să accepte să plece cu mine.

Dacă iubita lui nu voia să vină, poate că el avea să rămână acolo cu ea.

Totuși, voiam măcar să-mi iau rămas-bun cum se cuvine.

Mi-am făcut curaj și i-am zâmbit lui Steward.

— Te rog, atunci.

— Bine.

A dat din cap, apoi și-a băgat mâna în buzunarul interior al sacoului și a scos un plic.

— Uite. Aici sunt raportul cu rezultatele și pulberea.

Mi s-a strâns pieptul când am luat plicul destul de gros.

Chiar avea să fie sfârșitul tuturor lucrurilor.

Sentimentul era ciudat.

Am expirat tremurat și am ascuns plicul cu grijă în haine.

În timp ce mergeam în urma lui Steward, m-a cuprins o senzație stranie.

Mi-am dat seama că am rătăcit prin multe zone ale palatului, dar locul acesta îmi era cumva necunoscut.

— Probabil n-ai mai fost prin locuri ca biroul regelui sau sala de audiențe. Acolo se ocupă de obicei de treburile statului.

Explicația lui Steward avea sens.

Am înțeles de ce atmosfera de acolo mi se părea atât de diferită.

Pe măsură ce înaintam, vedeam tot mai mulți oameni.

Era evident cât de aglomerat a devenit palatul.

Mergeam cu un amestec de emoție și teamă când, dintr-odată, Steward s-a oprit.

— O!

La exclamația lui ciudată, s-a auzit o voce imprevizibilă.

— O, domnule doctor, v-ați întors? Când ați revenit?

M-am întors spre voce, dar nu puteam recunoaște persoana.

Am clipit și m-am uitat spre Steward.

El a făcut un pas înainte și a răspuns:

— A trecut ceva vreme. Ce mai faceți? Nu mă așteptam să vă văd aici.

Bărbatul i-a răspuns la întrebarea politicoasă pe un ton relaxat.

— După cum vedeți, foarte bine. Credeam că ați plecat brusc în America și nu vă mai întoarceți. Nu doar eu, mulți au crezut asta.

Bărbatul a râs tare.

Steward însă nu a râs.

Am simțit că a devenit încordat.

Apoi a întrebat:

— Azi este ultima zi a evenimentului. Nu v-ați prezentat încă la audiență?

— O, ba da. Eu am avut audiența chiar în prima zi.

A spus-o pompos.

— După audiență, toată lumea așteaptă să se decidă ce se întâmplă cu Omega rămași.

— Să se decidă ce se întâmplă cu Omega?

Steward a repetat mai dur, ca și cum ar fi vorbit în locul meu.

Bărbatul a răspuns indiferent:

— Știți cum e după ritualurile sacre. Toată lumea e curioasă ce se va face cu Omega rămași. Pentru că de data asta a avut loc ceremonia sfântă a regelui, toți au venit cu așteptări. Data trecută n-au fost prea mulți Omega potriviți, dar de data asta sunt destui.

Râsul lui zgomotos mi-a trimis un fior pe șira spinării.

Am încercat să-mi opresc tremurul, dar nu am reușit.

Puteam fi descoperit.

Mi-am strâns pumnii și am încercat să respir adânc.

Toată lumea din palat știa că eram Omega.

Dar oaspeții veniți pentru eveniment probabil nu au aflat  încă.

Problema era că nu putea dura mult până când cineva mă recunoștea.

După ce au schimbat câteva cuvinte scurte și bărbatul s-a îndepărtat, Steward mi-a spus încet:

— Ar trebui să-i spunem Alteței Sale și să amânăm audiența.

Am dat din cap, îngrozit.

Dar imediat mi-a venit în minte o altă grijă.

— Plecăm azi din palat, aşa e? Totul este pregătit?

Steward a oftat.

Și-a scărpinat capul și a propus altceva.

— E păcat, dar Yohan, ce-ar fi să facem așa? Eu îi duc personal totul Alteței Sale, iar tu pleci din palat așa cum am stabilit. Mi-e teamă să nu ți se întâmple ceva.

— Ah…

M-am întors fără să vreau.

Palatul din marginea câmpului meu vizual părea învăluit în ceață.

Oricum nu puteam vedea clar.

Chiar dacă l-aș fi întâlnit pe Asgail, nu era mare diferență.

Nici așa nu i-aș fi putut vedea bine chipul.

“Atunci e în regulă.”

Mi-am strâns și desfăcut pumnul, apoi m-am uitat în sus spre Steward.

— Da. Facem așa.

Steward a părut ușurat.

A expirat și a întins mâna.

Am scos în tăcere plicul din haine și i l-am dat.

El l-a pus în buzunar și s-a întors.

În timp ce ne întorceam pe unde am venit, mi-a spus:

— Deocamdată așteaptă în camera ta. Eu mă duc să-l caut pe Rikal, apoi luăm trăsura și plecăm imediat. Dacă mai stăm prea mult, poate deveni periculos.

— Da.

Am dat din nou din cap.

Ne-am grăbit.

Când am cotit după un colț, Steward a scos un sunet surprins.

— O!

Apoi a strigat repede:

— Rikal! Rikal!

După aceea a oftat și s-a uitat spre mine.

— Rikal și cealaltă pisică tocmai au luat-o pe acolo. Mă duc după ei. Vrei să aștepți aici sau te întorci în cameră?

Părea că mă întreabă dacă mă descurcam singur.

Am dat din cap.

— Pot ajunge singur de aici. Mă duc să aștept în cameră.

— Bine. Intră repede și stai ascuns.

— Da.

Apoi a fugit în direcția în care plecase Rikal.

Rămas singur, mi-am grăbit pasul.

De fiecare dată când cineva trecea pe lângă mine, tresăream.

Cu vederea mea slabă, nu puteam să-mi dau seama cine era servitor și cine era oaspete.

Doream atât de tare să ajung înapoi, încât aproape am alergat.

Dar neliniștea devenea tot mai greu de suportat.

Drumul până la cameră părea nefiresc de lung.

“Mai repede… mai repede!”

În graba mea, m-am izbit puternic de cineva și am căzut.

Mi-a scăpat un strigăt și am rămas jos, clipind câteva clipe.

Mi-am pierdut orientarea.

Nu mai știam deloc în ce direcție era nevoie să merg.

În panică, am auzit o voce deasupra mea.

— Cum de ești aici?

Vocea slabă și tremurată mi s-a părut cunoscută.

M-am întors instinctiv spre ea, dar nu am putut vedea clar.

Femeia și-a ridicat glasul când m-a văzut clipind neliniștit.

— Jarwal, dragule! Vino să vezi cine e aici!

Vocea ei dură și numele acela m-au determinat să-mi revin imediat.

Atunci mi-am dat seama cine era.

Un bărbat a venit repede și s-a oprit lângă ea.

Mi-a rostit numele.

— Yohan.

Vocea, care se auzea printre dinții strânși, era a unchiului meu.