Am rămas așezat în tăcere până când s-a apropiat.

Era nepoliticos să mă ridic și să plec pur și simplu, dar nici nu puteam spune că mă bucuram să-l văd.

Așa că n-am făcut nimic.

Hayden a înțeles greșit.

— Yohan, se pare că și ție ți-era dor de mine. Uite ce cuminte m-ai așteptat.

Și-a deschis larg brațele, de parcă voia să mă îmbrățișeze, iar eu m-am tras repede înapoi.

— Nu te așteptam, Hayden.

Scăpând la limită de îmbrățișarea lui, am adăugat:

— Doar am ieșit puțin la aer.

— O!

A ridicat din umeri și, spre ușurarea mea, s-a oprit din insistențe.

Apoi, dintr-odată, s-a aplecat înainte.

Am tresărit și m-am tras instinctiv înapoi, aproape căzând în fântână.

Când am scos un sunet speriat, Hayden a întins o mână spre mine.

Dar nu m-a prins.

A ținut-o suspendată la o oarecare distanță și, pentru o clipă, m-am întrebat dacă voia să mă ajute sau să mă împingă în apă.

Răspunsul a venit sub forma unei șoapte.

— Ce păcat.

Deși a vorbit încet, l-am auzit foarte clar.

În vocea lui era o urmă ciudată de regret.

M-am tulburat, iar vederea mi s-a limpezit suficient cât să-i disting chipul foarte aproape de al meu.

Mă privea în tăcere.

Oare chiar se gândea să mă împingă?

Cuprins de panică, m-am tras mai departe până când am lăsat suficient spațiu între noi.

Hayden m-a urmărit câteva clipe cu privirea, apoi a zâmbit larg.

Din fericire, nu s-a apropiat din nou.

S-a îndreptat și a spus degajat:

— Ce mai faci? Ai devenit şi mai chipeş, Yohan.

Venind din partea celui care aproape m-a înecat, complimentul nu a însemnat mare lucru.

Am rămas tăcut, așteptând un moment potrivit să plec.

Deși am ieșit foarte rar în ultimele zile, numai gândul de a rămâne acolo mai mult îmi provoca neliniște.

Cine știa ce putea să facă Hayden?

El însă a continuat:

— Îmi pare rău că n-am venit mai devreme. Am fost foarte ocupat.

— Ăă… da.

Am uitat că probabil avea și el îndatoriri care l-au ținut departe.

Am răspuns stângaci, iar el a mers mai departe.

— Dar am încercat să te văd ori de câte ori am putut. Din fericire, am avut puțin timp liber și te-am găsit aici.

Oare nu știa nimic despre ce s-a întâmplat cu prințul moștenitor?

Mi-am amintit că Asgail a plecat într-o inspecție și apoi s-a întors.

Dar Hayden?

Tocmai când am început să mă întreb, el a pus altă întrebare.

— Am auzit că n-ai mai trecut pe la infirmerie. Unde ai stat în ultima vreme?

Tonul lui a devenit mai dur.

— Te ține Alteța Sa închis undeva?

— Desigur că nu.

Am dat ferm din cap.

— Nu. Cu siguranță nu.

Hayden și-a înclinat capul, de parcă aștepta să spun mai mult.

Eu căutam disperat o scuză ca să plec.

Ce a făcut Hayden în tot timpul acela chiar nu mă interesa.

— Am… ceva de rezolvat.

M-am temut că va insista să afle ce anume, dar, în schimb, a întrebat:

— Te-ai gândit dacă vii cu mine în America?

M-am oprit și mi-am ridicat privirea spre el.

A continuat idiferent:

— Mă întorc în curând. Se pare că munca mea de aici aproape s-a terminat.

— Înțeleg.

Nu conta prea mult.

Oricum, și eu urma să plec în curând.

Presupunând că inspecția lui s-a încheiat cu bine, am răspuns politicos:

— Mulțumesc pentru ofertă, dar mă simt bine.

— Vrei să rămâi aici?

Hayden s-a încruntat, surprins de refuzul meu.

Părea mult prea sigur că aveam să accept.

Am repetat:

— Nu pot pleca cu tine, Hayden. Îmi pare rău.

— Dacă nu vii cu mine, atunci cu cine pleci?

Insistența lui mi s-a părut ciudată.

Atunci o altă voce a intervenit.

— Va pleca împreună cu mine, domnule Shepard.

Hayden și cu mine ne-am întors imediat.

Dincolo de el se afla figura cunoscută a lui Steward.

— Steward.

L-am salutat călduros, dar el nu mi-a răspuns.

A venit direct și s-a așezat între mine și Hayden.

Din spatele lui s-a auzit vocea lui Hayden:

— Ce-i asta, Steward? Eu și Yohan vorbeam foarte afectuos.

— Mie mi se pare mai degrabă că îl intimidezi.

Replica lui Steward m-a surprins.

Hayden a râs încet.

— Probabil nu ți-ai dat seama. O să înțelegi când o să trăiești și tu așa ceva.

Deși vorbea degajat, m-a trecut un fior pe șira spinării.

N-am îndrăznit să mă uit dincolo de umerii lați ai lui Steward.

Am rămas retras, nesigur.

— Vrei să-ți demonstrez? Știi foarte bine ce fac.

Spre deosebire de tonul tăios al lui Steward, Hayden părea amuzat.

— O, te cunosc foarte bine și pe tine. Doar eu ți-am pus la dispoziție laboratorul acela, aşa e?

“Laboratorul?”

Cuvântul mi-a răsunat în minte.

Atunci Steward a trecut la engleză.

Hayden i-a răspuns tot în engleză, iar cei doi au continuat să discute într-o limbă pe care nu o înțelegeam.

Aveam impresia că aș fi putut dispărea de acolo și niciunul n-ar fi observat.

De Hayden nu-mi păsa prea mult.

Dar îmi făceam griji pentru Steward.

Am rămas nemișcat, neștiind dacă să stau sau să plec.

“În America, așa ar fi viața mea până aș învăța limba.”

Gândul m-a speriat pe neașteptate.

Nu.

Chiar nu puteam merge în America.

Am înghițit în sec și am făcut un pas înapoi.

M-am lovit de ceva solid.

Am încremenit, surprins, iar o mână mare mi-a prins brațul.

Când mi-am recăpătat echilibrul, căldura aceea cunoscută mi s-a răspândit în trup.

M-a strâns ceva în piept.

Un parfum dulce mi-a atins simțurile.

Apoi, de deasupra mea, s-a auzit o voce joasă pe care o cunoșteam prea bine.

— Nu faceți gălăgie în palatul meu.

Zgomotul a încetat imediat.

Cei doi bărbați, care până atunci au ridicat vocile într-o limbă străină, au tăcut pe loc.

Steward s-a întors.

Dincolo de el, Hayden a intrat din nou în câmpul meu vizual.

Deși îi vedeam neclar, niciunul nu se uita spre mine.

— Alteța Voastră.

Hayden s-a înclinat primul, urmat de Steward.

Inima mea a început să bată mai repede și am rămas nemișcat.

Asgail, aflat chiar în spatele meu, a vorbit.

— Puteți discuta despre experiment cât vreți după ce vă întoarceți în America. Dar nu voi tolera scandal în palatul meu. Aici sunteți în Al-Adhiya. Vorbiți limba acestei țări.

— Vă rog să mă iertați, Alteța Voastră.

— Iertați-mă, Alteța Voastră.

Hayden și Steward și-au cerut pe rând scuze.

S-a lăsat o liniște apăsătoare.

Toți au devenit mai încordați decât înainte.

Desigur, din cauza bărbatului care stătea în spatele meu.

“În curând voi pleca.”

M-am gândit că atunci era nevoie să-mi iau rămas-bun și să mă întorc în camera mea.

Dar m-am înșelat.

Deși Asgail mi-a dat drumul la braț, nu s-a îndepărtat.

Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, m-a ridicat în brațe.

Mi-am înăbușit un strigăt.

Din spate l-am auzit pe Steward rostindu-mi numele.

Asgail nu s-a întors.

— Merg undeva. Vine cu mine.

— Alteța Voastră!

Steward l-a strigat repede, dar Asgail nu i-a răspuns.

A pornit pe coridor cu pași mari, ținându-mă în brațe.

Eu m-am agățat de el, complet năucit.

Probabil și-a dat seama cât de înțepenit eram, pentru că mi-a întâlnit privirea larg deschisă.

M-am uitat în sus la el, tremurând, cu mâinile strânse la piept.

Asgail s-a încruntat o clipă.

Apoi a spus:

— Pisica.

La început n-am înțeles.

A continuat:

— Nu-ți căutai pisica aia urâtă?

Abia atunci mi-am dat seama că vorbea despre Rikal.

Dar de ce tocmai acum?

N-am putut decât să clipesc.

Asgail a continuat să mă poarte și a spus încet:

— Te duc la pisică.

Apoi a tăcut din nou, iar vocea a revenit la volumul ei firesc.

Eu, încă nedumerit, l-am lăsat să mă poarte de-a lungul coridorului.