Au trecut câteva zile în liniște.

A doua zi, așa cum a promis, Steward l-a adus pe Rikal. După aceea mi-am petrecut tot timpul singur cu el.

Vederea îmi era în continuare încețoșată, dar măcar în camera aceea goală și îngustă prezența lui Rikal mi-a adus puțină alinare.

În afară de Steward, care venea de două ori pe zi să-mi aducă mâncare, nu mă vizita nimeni.

Dacă m-aș fi întors în deșert, viața mea de zi cu zi n-ar fi fost cu mult diferită de asta.

Și m-am gândit că poate nu era atât de rău.

Zilele treceau fără rost, una după alta, până se făcea din nou noapte.

Apoi, într-o zi…

Am auzit vag ușa deschizându-se.

O parte din mine a devenit conștientă de sunet, deși nu m-am trezit de-a binelea.

Am rămas întins, cu ochii închiși, și am simțit că cineva a intrat în cameră.

“Steward?”

Cine altcineva ar fi venit?

Mi-a părut puțin rău pentru el.

“Mă trezesc imediat și apoi ne jucăm cu Rikal.”

Chiar și pe jumătate adormit încercam să găsesc o scuză ca să mai stau puțin.

Pașii s-au îndepărtat însă, iar camera a devenit din nou liniștită.

Tocmai când eram gata să adorm iar, ceva moale mi-a atins obrazul.

Parcă cineva mă mângâia.

“Ce cald…”

Fără să-mi dau seama, mi-am frecat obrazul de palma aceea și am oftat adânc.

Mâna s-a oprit.

Era fermă și mare, atât de mare încât aproape îmi acoperea toată fața.

Mi-a venit să zâmbesc.

M-am gândit că, dacă mi-aș fi strecurat umărul sub brațul lui și m-aș fi apropiat puțin, poate nu ar mai fi plecat.

Atunci ceva răcoros mi-a atins fruntea.

Cineva m-a sărutat.

Buzele au coborât pe obraz, apoi mi-au atins nasul și urechea.

După aceea s-au îndepărtat.

Mi-a ocolit buzele.

Nu știu de ce, dar gestul acela mi s-a părut un refuz și m-a întristat.

S-a auzit o bătaie în ușă.

M-am trezit în sfârșit.

Eram singur în cameră.

“Oare am visat?”

Tocmai când am ajuns la concluzia că probabil era doar un vis, s-a auzit din nou o bătaie.

M-am ridicat repede și am mers la ușă.

Când am deschis-o, Steward stătea acolo cu un coș în mâini.

— A venit și Rikal. S-a jucat afară.

La cuvintele lui, Rikal s-a strecurat printre picioarele lui Steward și a intrat în cameră.

De când a descoperit fereastra îngustă, obișnuia să iasă pe acolo și să se întoarcă singur.

Am luat coșul și l-am așezat pe podea.

— Mulțumesc, ca întotdeauna, Steward.

— Pentru nimic. Hai, mănâncă.

Steward a dat din cap, apoi l-a luat pe Rikal în brațe și s-a așezat pe marginea patului.

Nu-i plăcea să stea pe podea, iar acesta era singurul loc pe care i-l puteam oferi.

Am deschis coșul și am scos lucrurile pe rând, apoi i-am pregătit și lui Rikal un bol cu mâncare.

Supa era încă fierbinte, iar când am văzut că a adus și salată, pâine moale și pilaf, mi-a scăpat fără voie un sunet de încântare.

Rikal s-a agitat până a scăpat din brațele lui Steward și a alergat spre mine.

I-am pus mâncarea în bol și, după ce a început să mănânce, am luat și eu supa.

— Cum stai cu vederea azi?

După ce am luat o înghițitură și am lăsat bolul jos, Steward m-a întrebat exact ce m-am așteptat.

Am ridicat o bucată de pâine și m-am uitat spre el.

Totul era încă încețoșat, dar nu mi s-a părut că văd mai rău decât înainte.

Când i-am spus, Steward a dat din cap în tăcere.

Am continuat să mănânc.

— Alteța Sa m-a rugat să-ți spun că ai voie la o plimbare pe zi.

M-am oprit din pilaf și mi-am ridicat capul, surprins.

Steward a continuat pe un ton blând:

— Dacă stai într-un loc ca acesta, fără lumină naturală, sănătatea ta se va înrăutăți și mai mult. Nu vrei să te îmbolnăvești, aşa e?

— Nu… desigur că nu.

Am dat din cap, încă nedumerit.

Nu m-am așteptat să primesc voie nici măcar să ies la plimbare.

Am crezut că voi rămâne închis acolo până în ziua în care urma să plec.

— Mulțumesc, Steward.

— Cu plăcere. Un om are nevoie măcar de strictul necesar ca să trăiască…

Vocea i s-a stins, de parcă abia atunci și-ar fi dat seama cât de puține lucruri aveam de fapt.

I-am mulțumit în gând și m-am întors la mâncare.

Steward și-a dres glasul și a schimbat subiectul.

— Apropo de actele tale de identitate… chiar nu există nicio posibilitate să fie făcute? Am auzit că se poate depune cererea și printr-un reprezentant.

M-am înecat cu supa.

Steward s-a speriat și a așteptat să-mi revin, apoi mi-a întins apă.

— Te simţi bine?

— Da. Scuze.

După ce am băut, mi-am adunat cu greu cuvintele.

— Este imposibil, Steward. Așa cum ți-am spus… împrejurările nu-mi permit.

Dacă identitatea mea devenea cunoscută, puteau ieși la iveală și lucruri legate de Kamar.

Nu conta dacă eu eram pedepsit, dar nu puteam risca siguranța lui.

— Hm…

Steward și-a mângâiat bărbia.

— Cineva ar trebui să poată face niște acte… iar dacă ajungi cu ele în America, ai putea cere azil…

— A…asta… nu prea…

Am dat repede din cap.

Orice metodă ilegală prin care aș fi putut intra în țară i-ar fi putut crea probleme și lui Steward.

Dar nici să rămân aici nu era o soluție.

I-am repetat ce i-am mai spus: după ce părăseam palatul, nu aveam nevoie decât de un loc unde să trăiesc.

Steward, pierdut în gânduri, s-a uitat spre farfuria mea pe jumătate plină.

— Ai terminat? Atât îți ajunge? Ți-am adus intenționat mai puțin și nici asta nu poți termina.

Oftatul lui m-a determinat să mă simt vinovat.

Am dat repede din cap.

— Am mâncat mult. Chiar sunt sătul.

Mi-am împins abdomenul înainte, mândru, ca să-i demonstrez.

Dar oricât am tras aer în piept ca să-l umflu, tot slab arăta.

Deși vedeam neclar, puteam simți privirea fixă a lui Steward.

Rușinat, mi-am coborât capul.

— Chiar am mâncat bine, Steward.

Am mormăit mulțumirea, iar el a dat din cap și a trecut mai departe.

— Ți-am adus haine noi. Vrei să le probezi? După aceea putem ieși la plimbare.

— Haine noi?

Până atunci am purtat haine vechi de-ale lui Steward.

Curiozitatea m-a cuprins imediat.

El a continuat:

— Alteța Sa ți-a dăruit multe lucruri. Fie că ajungi în America sau în altă parte, vei avea destul cât să trăiești fără griji. Ce părere ai de un penthouse cu vedere spre Central Park?

Am rămas tăcut.

— Glumeam. Scuze.

Și-a cerut scuze, ușor ruşinat de faptul că mă uitam la el fără să înțeleg.

Am mormăit și eu o scuză.

Nu după mult timp, Steward a plecat și am rămas din nou singur cu Rikal.

Am atins hainele pe care mi le-a lăsat.

Materialul era mai fin decât orice mi-am imaginat.

Am ridicat una dintre haine pe umeri și am inspirat adânc.

În afară de un miros slab de parfum, nu mai era nimic.

Nu-mi venea să cred că am primit un asemenea dar.

Nu puteam decât să fiu recunoscător.

“Dacă mă voi sătura de tine, te voi răsplăti din belșug și te voi alunga departe.”

Şi-a ținut promisiunea.

Era cu adevărat generos.

După ce am făcut puțină ordine cu lucrurile pe care mi le-a adus Steward, m-am uitat în jur și mi-am dat seama că Rikal a dispărut.

— Rikal?

L-am strigat încet, dar n-am primit niciun răspuns.

Probabil a ieșit din nou.

M-am întrebat de ce pleca atât de des în ultima vreme, apoi mi-am amintit că și el probabil se plictisea dacă stătea închis toată ziua.

“Alteța Sa a spus că ai voie la o plimbare pe zi.”

Cuvintele lui Steward mi-au venit în minte.

Deodată, inima a început să-mi bată mai repede de nerăbdare.

De cât timp eram închis acolo?

Nici măcar nu mai știam.

Am tras de câteva ori aer în piept înainte să deschid ușa.

Am apucat mânerul și am tras.

Aerul proaspăt m-a lovit din plin și am inspirat adânc, fără să vreau.

Lumea de afară era atât de luminoasă.

Mi-am îngustat ochii din cauza strălucirii, dar eram încântat.

Cu ochii închiși, am pășit pe coridor și am lăsat vântul să-mi atingă fața.

“În curând voi pleca de aici.”

Steward a spus că rezultatele analizelor puteau veni în orice zi.

Era nevoie să încep să mă gândesc ce aveam să fac după aceea.

Nu mă puteam întoarce în locul după care tânjeam cel mai mult, dar era nevoie să existe și alte variante.

Pierdut în gânduri, am ajuns în grădinile palatului.

Am auzit murmurul liniștit al apei și mi-am dat seama că în apropiere era o fântână.

M-am apropiat și m-am oprit.

Stând acolo, mi-am dorit să pot vedea ceea ce a văzut Asgail când a privit în depărtare.

Dar eu nu vedeam decât propria mea reflexie neclară.

“Normal. Abia îmi văd mâna din fața ochilor.”

M-a cuprins pe neașteptate o tristețe ușoară și m-am așezat pe marginea fântânii.

Stropii de apă îmi atingeau ușor spatele, dar senzația era plăcută.

Am închis ochii și am inspirat adânc.

“Ce liniște…”

Dintr-odată, o voce veselă și obraznică a tăiat liniștea.

— Ia uite cine e aici!

Odată cu vocea a ajuns până la mine și un parfum dulce.

Am oftat și am deschis ochii.

Un bărbat cu un ochi acoperit de un bandaj venea spre mine.