Am deschis larg ochii, șocat de cuvintele la care nu m-am așteptat deloc.

Probabil aveam o expresie caraghioasă, pentru că Steward a continuat cu un râs în glas.

— Vorbesc serios. Am auzit cu urechile mele. Hai să plecăm din palatul ăsta blestemat. Nu ne mai stă nimic în cale.

— Dar… dar…

Încă amețit de veste, am ezitat.

Steward a continuat:

— Știu. Mai întâi vrei să verificăm pulberea, aşa e? Îmi voi ține promisiunea. Este analizată chiar acum, iar când vin rezultatele, plecăm. Așa e bine?

Asta era înțelegerea de la început.

Doar că eu nu i-am promis niciodată că urma să plec cu el și încă nu am luat nicio hotărâre.

“America?”

O țară în care atât limba, cât și mediul erau complet străine.

Oare m-aș fi putut adapta?

Tot ce știam era că era incredibil de întinsă și că acolo trăiau foarte mulți oameni.

Nu aveam încredere că aș fi putut începe o viață nouă într-un loc necunoscut.

Mi-am petrecut aproape întreaga viață singur în deșert.

Am plecat doar pentru Kamar.

Iar acum, când el nu mai era, singura mea dorință era să-mi petrec restul zilelor în liniște, ascuns undeva împreună cu Rikal, într-un loc în care să nu fie nimeni altcineva.

Oare aș fi putut trăi într-o țară atât de străină?

Nu puteam depinde numai de Steward.

Nu putea să-și asume întreaga mea viață și nici nu avea vreo obligație față de mine.

Mi-am plecat capul și am rămas tăcut, neștiind ce să spun.

Steward m-a întrebat din nou:

— Îți faci griji pentru prințul moștenitor? Sau doar ți-e teamă să pleci?

Am tresărit.

Apoi am răspuns sincer:

— Ambele.

M-am simțit vinovat față de el, dar, din fericire, Steward nu a reacționat în niciun fel.

M-a privit doar câteva clipe, apoi a întrebat calm:

— Știi ce fel de cameră este asta?

Am clipit, surprins de schimbarea bruscă a subiectului, și am dat din cap.

Nu știam.

Steward și-a plimbat privirea prin încăpere.

— Nici eu n-am aflat decât acum. Când a venit un servitor să-mi spună că s-a terminat oprirea mea, l-am întrebat ce s-a întâmplat cu tine. Atunci mi-a spus că erai abandonat aici.

Mi-a luat câteva clipe să înțeleg.

Cuvintele lui păreau să pătrundă greu prin mintea mea obosită.

— Aici sunt trimiși, din generație în generație, concubinii sau iubiții pe care regii îi abandonează. Mi s-a spus că tu ești primul Omega adus vreodată aici.

Nu am putut decât să mă uit la Steward, uluit.

Tot ce spunea era greu de acceptat și nici nu știam asupra cărei părți să mă opresc mai întâi.

Văzându-mi expresia, Steward a zâmbit amar.

— Presupun că asta înseamnă că prințul moștenitor a avut totuși niște sentimente pentru tine.

Atunci am înțeles ce mă neliniștea în vorbele lui.

Dar era imposibil.

Mi-am plecat capul și am negat.

— Nu se poate.

— De ce nu? E foarte posibil.

— Nu se poate.

De data asta am răspuns mai hotărât.

Pentru el, eu nu eram decât un Omega fără valoare.

L-am înfuriat și chiar am îndrăznit să spun că l-am considerat un înlocuitor.

Era firesc să mă alunge.

Faptul că doar m-a abandonat era deja un noroc.

După firea lui, ar fi putut foarte bine să-mi taie capul pe loc, dar, dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles, Asgail m-a cruțat.

Doar pentru asta aveam destule motive să-i fiu recunoscător.

Așa că ce tot spunea Steward?

L-am avertizat cu grijă:

— Nu vorbi așa fără să te gândești. Dacă prințul moștenitor te-ar auzi, ai putea fi pedepsit.

— Cei care spun adevărul sunt întotdeauna reduși la tăcere.

— Steward…

Am încercat din nou să-l opresc, dar m-a întrerupt.

— În ziua în care te-ai întors la palat, când ai venit călare cu prințul moștenitor… îți amintești? Ai alergat spre mine și m-ai îmbrățișat.

— Da. M-am bucurat atât de mult să te văd…

Oare am făcut ceva greșit?

În timp ce mă frământam, Steward a râs scurt, ca și cum și-ar fi amintit ceva amuzant.

— Tu vezi prost, așa că probabil n-ai observat. Dar eu am observat.

L-am privit nedumerit și am așteptat să continue.

Și-a coborât vocea până la o șoaptă, de parcă mi-ar fi spus un secret, deși eram singuri.

— Prințului moștenitor îi place de tine cu siguranță. Pentru că expresia aceea nu o ai decât atunci când persoana pe care o iubești îmbrățișează un alt bărbat chiar sub ochii tăi.

Ce fel de expresie?

Tot nu am înțeles.

Dar și mai greu de înțeles era un anumit cuvânt.

“Iubire?”

— Eu eram doar partenerul de pat al Alteței Sale. Nimic mai mult.

Am dat din cap de mai multe ori.

Steward însă nu s-a lăsat convins.

— Crede-mă, Yohan. Prințul moștenitor este complet îndrăgostit de tine. Dacă în clipa aceea n-ar fi avut lucruri oficiale de rezolvat, probabil eu eram cel biciuit.

— E absurd!

Numai auzind cuvântului “biciuit” mi-a determinat întregul trup să tremure.

M-a trecut o sudoare rece și am ridicat vocea fără să vreau.

Steward m-a bătut ușor pe spate, încercând să mă liniștească.

— Din câte văd, probabil nici prințul moștenitor nu și-a dat încă seama ce simte. Sau, dacă și-a dat seama, poate a crezut că, pentru că ești Omega, poate să te trateze cum vrea și să te arunce când se satură de tine.

Cuvintele lui mi-au amintit de ceva ce Asgail mi-a spus cândva.

De data asta n-am mai putut să-l contrazic.

Mi-am plecat capul și mi-am mușcat buza.

Steward n-a prelungit subiectul.

— Oricum ar fi și orice ar simți prințul moștenitor acum, faptul că a spus că te va lăsa să pleci nu s-a schimbat. Indiferent dacă vii cu mine sau nu, mai întâi hai să ieșim de aici. După aceea poți face ce vrei. Dacă vrei să te întorci în deșert, te voi ajuta.

Felul hotărât în care vorbea m-a încălzit, dar în același timp m-a determinat să mă simt vinovat.

Mi-am ridicat cu grijă privirea spre el.

— Mulțumesc, dar… de ce faci toate astea pentru mine? Eu… nu am nimic să-ți dau în schimb…

Vocea mi s-a stins.

Steward a răspuns indiferent:

— Sincer? E o bătaie de cap.

— Ah…

Chiar dacă m-am așteptat oarecum la asta, să-l aud spunând-o direct mi-a determinat inima să se strângă.

Am oftat fără să vreau.

El a continuat pe un ton calm:

— De fapt, nici nu era nevoie să mă întorc din America. Nu sunt nici atât de responsabil, nici atât de bun la suflet. Și nici nu-mi place în mod deosebit să-i ajut pe alții.

— Da… înțeleg.

Mi-am plecat capul, apăsat de vinovăție.

Steward a continuat:

— Dar, ciudat, pur și simplu n-am putut să te las singur. Sincer, am ezitat. Dar după ce am venit, m-am gândit că da, am făcut bine că m-am întors.

Mi-am ridicat încet privirea.

El mi-a zâmbit slab.

Îmi părea rău și îi eram recunoscător, dar nu-mi găseam cuvintele.

Am rămas doar uitându-mă la el.

Steward a încheiat:

— De asta vreau să terminăm cât mai repede cu toată povestea asta. Fie că pleci cu mine sau nu, după ce ieși de aici și îți găsești un loc al tău, o să pot și eu să stau liniștit și să-mi văd de viață.

Am deschis gura, dar nu știam cum să exprim ce simțeam.

După o pauză lungă, am reușit să spun:

— Mulțumesc, Steward. Cred că ești un înger trimis de Allah pentru mine…

— Nu spune asta. Serios, nu spune.

Steward a dat din cap de mai multe ori și a mormăit aproape pentru sine:

— Dacă ai ști ce am făcut, n-ai mai spune asta.

— Poftim?!

— În fine…

A schimbat din nou subiectul cu ușurință.

— O să ne gândim la ce urmează când vine momentul. Deocamdată odihnește-te. Mai târziu îți aduc niște haine și ceva de mâncare.

Pentru prima dată, Steward părea puțin încurcat.

— Mi-aș fi dorit să te pot duce și în laborator, dar n-am primit permisiunea. Era destul de greu și să obțin voie să părăsești locul ăsta…

Eram pe punctul să-i spun că oricum îi eram mai mult decât recunoscător, dar el a continuat înaintea mea.

— În orice caz, indiferent ce capriciu mai are prințul moștenitor, trebuie să te scoatem de aici înainte să se răzgândească. Noi pregătim totul și așteptăm momentul potrivit. Rezultatele pentru pulberea trimisă la laborator ar trebui să vină în curând.

Steward s-a oprit, apoi mi-a mângâiat obrazul.

— Chiar și numai pentru vederea ta, mi-aș dori să vii o vreme în America, Yohan. Dacă nu mai poți vedea, să trăiești singur cu Rikal va fi foarte greu.

— Aşa e…

Am dat din cap și am încercat să zâmbesc.

— Mulțumesc, Steward.

— Când te hotărăști, spune-mi.

Mi-a repetat asta încă o dată, apoi a plecat, fără să uite să adauge că data viitoare avea să-l aducă și pe Rikal.

Ușa s-a închis.

Pașii lui s-au îndepărtat.

Apoi s-a lăsat liniștea.

Am rămas complet singur.

“Trebuie să mă obișnuiesc.”

M-am întins pe pat și am închis ochii.

“Trebuie să mă obișnuiesc să fiu singur.”

Pentru că ziua aceea avea să vină.

Bishtul înfășurat în jurul trupului meu păstra încă o urmă foarte slabă din mirosul lui.

Dar, în curând, și aceea avea să dispară.

Oricât de strâns aș fi încercat să mă agăț de ceva, sfârșitul nu putea fi oprit.

La fel ca toate lucrurile din lumea asta, nu puteam decât să privesc neputincios cum amintirile începeau să se îndepărteze.