Când Steward s-a întors cu medicamentele prescrise, eu stăteam în patul lui, încercând să-mi odihnesc trupul epuizat.

— Yohan, trebuie să le iei. Ridică-te puțin. Uite.

M-a ajutat să mă așez, apoi mi-a dat pastilele și un pahar cu apă. Le-am pus în gură și le-am înghițit, în timp ce el mă privea în tăcere.

— Mulțumesc, Steward.

Am rostit cu greu cuvintele, iar el a dat din cap.

— Ai avut noroc. Familia regală folosește adesea Omega pentru eliberarea feromonilor, apoi îi îndepărtează, așa că aici se găsesc ușor anticoncepționale. Cum rutul poate întuneca mintea cuiva, e mai bine să fim siguri.

Nu ar fi permis unui Omega să poarte copilul unui membru al familiei regale.

Am ignorat bombănelile lui despre familia regală și i-am înapoiat paharul. M-a ajutat să mă întind din nou, apoi l-a pus deoparte.

Rikal a sărit pe pat, iar eu am început să-l mângâi. Steward și-a tras un scaun și s-a așezat.

— Bine. Hai să punem totul cap la cap.

A tras adânc aer în piept și a continuat:

— Deci febra ți-a crescut din cauza căldurilor? Ai petrecut ultimele două zile numai cu prințul moștenitor? Rutul lui s-a terminat și acum doarme, iar totul a început din cauza feromonilor tăi?

Am dat din cap, fără să mă ridic.

— Da.

Steward și-a frecat bărbia, cu o expresie serioasă.

— Ai fost complet lipsit de control?

— Păi…

Am răspuns cu grijă.

— Nu știu. La început eram conștient… dar eram atât de… adică, îl rugam mereu… eram foarte neliniștit.

Știam că un Alfa Extrem putea controla concepția, dar numai cât timp era lucid. Nu orice rut însemna pierderea completă a rațiunii, însă eu probabil am avut ghinion.

Tonul lui Steward s-a îmblânzit.

— E în regulă, Yohan. Poți vorbi liber. Sunt medic. Nu ai de ce să-ți fie rușine. E ceva fiziologic.

Mâna lui blândă de pe umărul meu m-a liniștit puțin.

— Atunci… poate că aveam prea puțini feromoni. Și apoi…

— Feromonii tăi s-au eliberat dintr-odată. Foarte puternic.

— Da.

Am dat din cap.

Îmi era rușine, dar trebuia să spun.

— Până acum n-am avut deloc miros… Oare s-au acumulat și au ieșit toți deodată?

— Nu știu. N-am mai auzit de așa ceva la vreun Omega banal. Iar despre Omega Extrem aproape că nu există date…

Părea cu adevărat nedumerit.

N-am știut dacă l-am îngrijorat și am tăcut.

M-am simțit din nou ca o povară, deși Steward era singurul pe care mă puteam baza.

El mi-a zâmbit.

— E în regulă, Yohan. Mă bucur sincer că ai venit la mine. Dacă nu veneai, chiar m-aș fi supărat.

Bunătatea lui m-a determinat să simt o usturime în nas.

Am tras ușor aer și i-am mulțumit în șoaptă.

Steward a zâmbit, apoi a întrebat:

— Dar spatele? Rana aceea era de dinainte?

A întrebat cu grijă, iar eu am tresărit.

Învelit doar într-un cearșaf subțire, nu am avut cum să ascund rana. Era încă prea recentă ca vreo minciună să pară credibilă.

Am înghițit cu greu.

— Eu… am comis o greșeală gravă… Aproape că am murit, dar în loc de asta m-au pedepsit cu biciul…

— Poftim?!

Vocea lui Steward a crescut.

M-am uitat spre el, surprins, și l-am văzut schimbat la chip.

— Cu biciul? Cine a ordonat asta? Ce greșeală ai făcut? Cât de gravă era? Nu-mi spune că prințul moștenitor…

— Steward.

Am încercat să răspund, dar nu-mi găseam cuvintele.

A scrâșnit din dinți când i-am rostit numele.

— Nenorocitul…

— Steward!

Părea gata să plece, iar eu am strigat, doar ca să simt că mă sfâșie gâtul.

Mi-a adus imediat apă. Am băut în câteva înghițituri grăbite și, în cele din urmă, am reușit să vorbesc.

— E în regulă, Steward… Era vina mea. Rana s-a vindecat… chiar mă simt bine.

N-a spus nimic pentru o clipă.

Apoi a răspuns:

— Faptul că s-a închis la suprafață nu înseamnă totul. Unele răni dor mult timp. Chiar n-ai mai simțit deloc durere? Nici măcar o dată?

N-am putut răspunde.

Avea dreptate.

Uneori tresăream din cauza durerii, spatele mă durea, iar în ultima vreme s-a întâmplat chiar să nu pot dormi.

Dar nu puteam recunoaște asta.

Mă temeam că Steward va protesta și se va pune singur în pericol.

— Pot suporta… Nu e atât de rău. Așa că, te rog, Steward…

M-am uitat la el rugător.

A oftat și și-a trecut mâna prin păr cu un gest nervos.

— Nu mi-am imaginat că vei trece prin așa ceva… Nu. E și vina mea. Tu nu știai, dar eu da. Știam cât de cruzi pot fi unii Alfa Extrem…

Și-a acoperit fața cu ambele mâini, învinovățindu-se.

M-am simțit vinovat că suferea din cauza mea.

S-a lăsat greu pe scaun și a vorbit cât se poate de serios.

— Yohan, vorbesc serios. Vino cu mine în America. Acolo nu te vor privi de sus fiindcă ești Omega și nici nu te vor discrimina. Oamenii sunt egali. Uită-l pe Kamar, uită tot și hai să plecăm. Altfel, o să mori aici…

Vocea lui era disperată.

M-a durut inima văzând cât de mult îi păsa.

— Mulțumesc, Steward.

I-am zâmbit încet.

Expresia lui s-a schimonosit din nou.

A oftat.

— Ai trecut prin destule. Două zile de rut… nici măcar n-ai putut mânca cum se cuvine.

Nu doream să-mi amintesc cum ne-am pierdut controlul unul asupra celuilalt, așa că mi-am ferit privirea.

Steward m-a liniștit cu blândețe.

— Acum odihnește-te. Putem vorbi oricând. Ai luat pastilele, deci nu trebuie să-ți faci griji în privința unei sarcini. Te trezesc când vine cina. Mănânci, apoi te speli.

A oftat din nou.

Mă simțeam vinovat că îi făceam atâtea griji și abia am reușit să răspund:

— Bine.

M-am hotărât să o rog pe Maysa să păstreze câteva pastile în plus data viitoare.

După ce Steward a plecat și am rămas singur, durerea a început să se facă simțită peste tot.

Partea de jos a trupului mă durea, iar rana vindecată de pe spate pulsa din nou.

Am închis ochii și am gemut încet, lăsându-mă cuprins de somn.

Mi-am amintit vag că Steward mi-a mai dat cândva ceva ca să pot dormi.

“Dar de ce mi-a dat două pastile?”

Cu gândul acesta, am adormit.

Un zgomot puternic m-a trezit brusc.

Camera era întunecată. S-a lăsat deja seară.

Dincolo de ușa închisă se auzea agitație.

Am încercat să mă ridic, dar ușa dormitorului s-a deschis brusc și lumina a năvălit în încăpere.

Mi-am acoperit ochii, iar o voce masculină dură s-a auzit.

— Ridică-te. Alteța Sa a ordonat să fii adus imediat.

Am recunoscut vocea lui Daiyv.

Steward a izbucnit:

— Stai! Yohan nu se simte bine! Dacă îl iei acum…

— Domnule doctor, Alteța Sa a ordonat și ca dumneavoastră să rămâneți în laborator până la noi dispoziții. Nu interveniți.

Daiyv l-a redus la tăcere fără ezitare.

M-a cuprins teama pentru Steward, dar m-am forțat să mă ridic.

Am căzut imediat înainte.

— Ah!

— Yohan!

Steward s-a repezit și m-a prins.

Eram amețit și vedeam dublu.

Nu am reușit să focalizez.

— Mă simt… bine…

Vocea mi s-a stins.

Steward mă ținea și protesta.

— A trecut singur prin întregul rut al prințului moștenitor. Nici măcar nu-l lăsați să se odihnească? Aproape că n-a mâncat!

— Este ordinul prințului moștenitor.

Daiyv a răspuns fără ezitare.

— Dacă aveți ceva de discutat, cereți o audiență. Acum dați-mi-l pe Omega. Să întârziem nu ajută pe nimeni.

A întins mâna, dar Steward n-a făcut nicio mișcare.

Tensiunea dintre ei mi-a dat fiori, însă nu puteam continua să mă ascund în spatele lui.

I-am prins ușor brațul.

— Steward, e în regulă.

M-am întors spre el și am încercat să zâmbesc.

— Probabil vrea să iau masa cu el. Până acum tu te-ai ocupat mereu să mănânc…

— Yohan, chiar ai imprezia că o să te cred?

— Crezi sau nu, așa este. Nici mie nu-mi vine să cred.

Daiyv a intervenit, confirmându-mi vorbele.

Steward l-a privit urât, dar nu putea face nimic.

Știam și eu asta.

Așa că n-am mai întârziat și am coborât din pat.

— Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți, Daiyv.

Mi-am cerut scuze, l-am rugat pe Steward să aibă grijă de Rikal și am ieșit din laborator împreună cu ei.

Steward a încercat să mă strige, dar ușa s-a închis.

Lăsându-i în urmă pe el și pe Rikal, am mers pe coridorul lung spre camera prințului moștenitor, ciudat de calm.

— Cum a știut Alteța Sa că sunt în laborator?

Am întrebat dintr-odată.

Daiyv a răspuns rece:

— Alteța Sa a spus că vei fi acolo și ne-a ordonat să te aducem.

Am înțeles imediat.

Unde altundeva aș fi putut fi dacă nu în laborator?

Apoi mi-am amintit.

“Și infirmeria?”

N-am avut timp să mă gândesc mai mult.

Coridorul s-a terminat în fața ușii prințului moștenitor.

Unul dintre servitori a bătut de două ori, apoi a anunțat cu voce tare:

— Alteța Voastră, l-am adus pe Omega, așa cum ați cerut.

După nişte clipe, doi servitori au deschis ușa din ambele părți, iar Daiyv m-a împins ușor de braț înăuntru.

— Ah!

Aproape că am căzut și mi-a scăpat un strigăt scurt.

Ușa s-a închis în urma mea.

M-am clătinat și am încercat să-mi recapăt echilibrul.

Camera mirosea slab a feromoni dulci.

Ai mei, care erau atât de puternici, au dispărut complet.

Am ridicat ezitant privirea.

Asgail stătea pe marginea patului și mă privea.