Camera era luminată doar de lumina palidă dinaintea zorilor, care se strecura prin fereastră. Nicio lampă nu era aprinsă, așa că era nevoie să-mi îngustez ochii ca să-i disting silueta.

Mi-am dat seama doar că stătea pe marginea patului, cu coatele sprijinite pe genunchi și trupul aplecat înainte, privind spre mine.

Dar expresia lui nu o puteam vedea.

Ce fel de figură avea Asgail în timp ce mă privea?

Am ezitat și am clipit, iar el a vorbit.

— Vino mai aproape.

Vocea lui liniștită nu trăda nimic.

Am făcut un pas nesigur, apoi încă unul, până când am ajuns în fața lui.

Pentru o clipă mi s-a părut că se încruntă, dar umbrele nu mă lăsau să fiu sigur.

Am așteptat, neliniștit.

Atunci Asgail a întins mâna.

— Ah!

M-a prins de încheietură și m-a tras brusc în jos.

Am strigat și am căzut pe covorul moale. Amețeala m-a determinat să închid ochii pentru o clipă.

Când i-am deschis, încă mă ținea de încheietură și mă privea de sus.

L-am privit neliniștit.

În cele din urmă, a vorbit.

— Tu…

S-a oprit.

Părea că își caută cuvintele.

De ce?

Am rememorat tot ce s-a întâmplat de când am venit și, dintr-odată, câteva lucruri s-au legat.

Poate că Asgail nu încerca să găsească ce să spună, ci cu ce să înceapă.

Probabil avea mai multe întrebări, însă vederea mea l-a tulburat.

M-a surprins cât de calm puteam analiza situația.

Eram încă speriat, dar mai ales pentru Steward.

Mă temeam să nu-i facă ceva.

Și mă temeam de dulceața feromonilor care încă plutea slab în cameră, pentru că îmi trezea din nou ceva dureros în piept.

Și totuși, eram ciudat de liniștit.

Calmul acela mă neliniștea aproape mai mult decât frica.

Dar poate că era mai bine așa.

Oricum, rezultatul nu depindea de mine.

Asgail avea să hotărască ce se va întâmpla cu mine, iar eu trebuia doar să accept.

Probabil avea să mă întrebe de ce i-am declanșat rutul.

M-am pregătit sufletește.

Era firesc să fie furios că l-am tulburat atât de mult.

— Era… doctorul?

Întrebarea lui m-a luat prin surprindere.

Doctorul?

Ce voia să spună?

Confuz, mi-am privit trupul.

Atunci am înțeles.

— Hainele mele?

Când am plecat din camera lui, eram învelit doar într-un cearșaf. Steward mi-a dat cu grijă un tricou de-al lui și lenjerie.

Atât purtam acum.

Tricoul era prea mare pentru mine, îmi ajungea până la jumătatea coapselor, iar mânecile erau suflecate.

Dar de ce întreba asta?

Erau lucruri mult mai importante.

Totuși, i-am răspuns.

— Da. Steward mi le-a împrumutat.

Mirosul de feromoni s-a intensificat imediat.

Chiar fără să-i văd bine chipul, am știut că s-a înfuriat.

Trupul mi s-a încordat.

Asgail a vorbit printre dinți.

— Dă-le jos imediat.

Am înțeles cu groază.

Credea că m-a adus  aici doar pentru același lucru.

Mi-a dat drumul la mână, iar eu aproape m-am dezechilibrat.

M-am redresat și am început să desfac nasturii.

Mi-am scos tricoul și lenjeria, le-am împăturit cu grijă și le-am pus deoparte.

Apoi mi-am ridicat privirea spre el.

Lumina slabă dinaintea zorilor îi atingea acum chipul ceva mai clar.

Umbrele îl determinau să pară ciudat de încordat.

Nu am reușit să-i disting bine trăsăturile, așa că am așteptat.

— Ai plecat din patul meu și te-ai dus în al altui bărbat?

Nu am înțeles pe deplin de ce spunea asta.

L-am corectat calm.

— Steward este prietenul meu.

Am mai spus asta și înainte.

Poate că, fiind Omega aflat în serviciul prințului, nu aveam voie să am alte legături.

Chiar dacă nu era adevărat, trebuia să lămuresc.

Asgail a ignorat explicația.

— De ce te-ai dus la el?

Din nou nu am înțeles de ce conta.

Dar am răspuns.

— Pentru medicamente…

— Medicamente?

M-a întrerupt înainte să termin.

Acum îi vedeam limpede încruntarea.

Am dat din cap.

— Alteța Voastră, n-am putut controla ce s-a întâmplat…

Mi-am ales cu grijă cuvintele.

— Am luat pastilele, așa că nu trebuie să vă faceți griji.

Credeam că acesta era unul dintre motivele pentru care era atât de încordat.

Am vrut să-l liniștesc.

Reacția lui însă m-a surprins.

— Griji?

A repetat cuvântul meu.

Era nevoie să fiu mai clar.

— Nu există riscul unei sarcini.

A tăcut.

Liniștea dintre noi a devenit neplăcută, așa că am adăugat încet:

— Un Omega nu are voie să poarte copilul Alteței Voastre…

În întuneric, l-am văzut ezitând.

Apoi a scrâșnit din dinți.

— Tu erai cel care m-a implorat să mă eliberez în tine.

Am rămas tăcut.

— Ce-i cu expresia asta?

Ce expresie?

Nici eu nu știam.

Am răspuns sincer:

— Când intri în rut, nu mai gândești limpede.

 

Tăcerea care a urmat era și mai grea.

Asgail a rămas nemișcat ca o statuie.

Apoi a vorbit rar, cu voce joasă.

— Adică spui că eram la fel de lipsit de minte ca tine? Cum îndrăznești?

— Îmi pare rău.

Mi-am cerut scuze imediat.

Avea dreptate.

Nu aveam niciun drept să spun așa ceva.

Cu inima bătând tare, mi-am plecat capul.

Și acesta era doar începutul întrebărilor, probabil.

Asgail a inspirat adânc, ca și cum încerca să se liniștească.

Pentru o clipă m-am simțit ușurat.

— Cine este Kamar? O altă pisică?

M-am întrebat cât își amintea.

Cu siguranță nu tot.

Când i-am rostit numele?

Înainte de rut?

— Spune adevărul. Dacă mă minți, nu te voi ierta.

M-a avertizat înainte să răspund.

Am înghițit și i-am întâlnit privirea.

— Kamar era…

Doar rostirea numelui m-a determinat să simt un nod în gât.

Am tras adânc aer în piept și am continuat.

— Iubitul meu.

Asgail a tăcut.

Sub privirea lui, mi-am adunat curajul.

— Ne-am iubit… Credeam că nu pot trăi fără el. Apoi, într-o zi, a dispărut.

“Te iubesc, Yohan.”

— Ne sărutam, ne îmbrățișam, dormeam împreună.

Asgail n-a spus nimic.

— Mi-a cerut și să-i port copilul…

N-am mai putut continua.

Mi-am plecat capul, încercând să-mi recapăt respirația.

El a rămas tăcut.

După ceea ce mi s-a părut o eternitate, Asgail a vorbit.

Vocea îi era prinsă în gât.

— M-ai mințit?

Am ridicat puțin privirea.

— N-ai spus chiar tu toate astea? Că eraţi iubiți? Că ți-a cerut să-i porți copilul?

Am tăcut.

— Nu știi că și o minciună trebuie să aibă logică?

Ironia lui era ciudat de calmă.

Era convins că am mințit.

Mi-a cerut adevărul.

Mi-am deschis încet buzele.

— Tu și el… semănați foarte mult.

Vocea mea era surprinzător de liniștită.

L-am privit drept și am adăugat:

— M-am înșelat și v-am insultat. Vă rog să mă iertați.

Asgail nu a spus nimic.

Tăcerea a devenit atât de apăsătoare, încât am început să tremur.

Dar am așteptat.

Am așteptat până când, după o vreme nesfârșită, și-a găsit în sfârșit vocea.

Tremura într-un fel în care nu am mai auzit-o niciodată.

— Deci spui că eu eram doar un înlocuitor?

Vocea lui, de obicei joasă, se ridicase ușor.

Mi-am plecat capul.

— Îmi pare rău.

Deasupra mea am auzit cum inspiră sacadat.

— Mi-ai spus că îți dorești să fiu fericit.

A continuat cu aceeași voce instabilă.

— Răspunde-mi. Nu asta ai spus? Mi-ai spus-o chiar în față!

Strigătul lui a străpuns ceața din mintea mea.

Mi-am ridicat capul și l-am privit.

Mi-am amintit că mi-a cerut adevărul.

Așa că i l-am spus.

— Kamar… nu mai poate fi alături de mine.

Ochii lui s-au mărit.

Șocul l-a determinat să încremenească.

Am continuat.

— Eu îmi doresc doar ca dumneavoastră, prințul moștenitor, să fiți fericit…

De data asta, tăcerea a durat mai puțin.

Asgail a rămas nemișcat câteva clipe, apoi a întins mâna spre mine.

Am văzut gestul aproape cu încetinitorul.

Degetele lui s-au închis în jurul gâtului meu.

Trupul mi s-a înmuiat când s-a ridicat, trăgându-mă după el, apoi m-a împins într-o parte.

A rămas deasupra mea, ținându-mă strâns de gât.

Respirația mi s-a tăiat.

Lacrimile mi s-au adunat în colțurile ochilor.

Mi-am închis pleoapele și trupul a devenit moale.

Atunci mi-am amintit.

“Așa urma să mor.”

Acesta era ultimul meu gând limpede.