Mi se părea crud să-l las pe Rikal singur în laborator, așa că m-am hotărât să mă întorc la infirmerie. Am scos pulberea ascunsă de sub saltea și am împins-o cât mai adânc dedesubt, deși era dificil să ridic salteaua grea. Nimănui nu i-ar trece prin minte să caute sub ceva atât de masiv. Mulțumit, mi-am frecat brațul care încă tremura.

— Hai, Rikal.

După ce i-am dat destulă mâncare și apă, am luat pisica în brațe. Torcea mulțumită la pieptul meu. Văzând-o atât de liniștită, m-am simțit și eu mai bine, dar în același timp m-a cuprins vinovăția. Nu aveam grijă de ea cum trebuia. Era nevoie să-i găsesc un stăpân mai bun.

— Îmi pare rău…

I-am șoptit și am sărutat-o pe creștet. Nu după mult timp, m-am întors pe furiș la infirmerie, hotărât să păstrez pulberea până când aveam să pot vorbi cu cineva în care aveam încredere. Pentru moment, Asgail părea cea mai potrivită alegere, dar aveam îndoieli. În primul rând, am furat pulberea Regelui. În al doilea rând, am auzit fără să vreau conversația dintre Rege și Asgail.

“Nu par să se înțeleagă prea bine…”, m-am gândit cu amărăciune.

Dacă era același medicament, poate ar fi ajutat la identificarea celui care a încercat să-l otrăvească pe Asgail. Dar dacă nu era, atunci totul era în zadar. Mi-aș fi asumat riscul degeaba.

“Cum aș putea afla?”

Pierdut în gânduri, am ajuns la ușa infirmeriei. Am bătut și am deschis, dar încăperea era goală. M-am oprit o clipă, apoi am intrat, hotărât să-l las pe Rikal cu oricine ar fi venit primul. Pisica a sărit din brațele mele direct pe masa de consultații.

— A, Rikal!

L-am strigat, dar deja s-a așezat comod, cu lăbuțele strânse sub el, torcând. M-am așezat lângă el și l-am bătut ușor pe spate. Atunci privirea mi-a căzut asupra computerului de pe birou.

“Desigur…”

Mi-am amintit dintr-odată: când Asgail era otrăvit, Steward a făcut o analiză chimică și a salvat datele pe acel computer. A luat cu el majoritatea fișierelor, dar înregistrările acestea probabil au rămas acolo. Nu era cercetarea lui Steward; personalul medical era nevoie să aibă propriile copii, așa că nu exista niciun motiv să fie șterse.

“Chiar dacă erau eliminate…”

M-am uitat la ecranul întunecat. Lady Maysa probabil știa unde se află copia de rezervă!

Ușa s-a deschis cu un clic. O infirmieră a intrat și a tresărit când m-a văzut. M-am ridicat repede de lângă masă.

— Bună. Îmi pare rău, dar nu-l pot lăsa pe Rikal singur… ați putea avea grijă de el puțin?

— Desigur, a răspuns ea zâmbind.

– Îl pot lua în camera mea în seara asta sau o pot ruga pe Lady Maysa să aibă grijă de el. Este bine?

— A, da, vă rog. Ar fi minunat. Vă mulțumesc mult.

M-am înclinat adânc, iar ea s-a apropiat de Rikal și l-a mângâiat ușor pe cap. El torcea cu ochii închiși de plăcere. Privindu-i, am simțit din nou acea strângere de inimă. De ce Kamar și Rikal se detestau atât de mult? Chiar dacă Asgail nu-și mai amintea de el… Rikal era cel care a atacat primul…

Atunci mi-am amintit ceva important.

“El era cel care a început.”

La vremea aceea nu am dat prea multă importanță, dar acum cauza părea mai clară. Am privit pisica și m-am gândit serios.

“Deci Rikal chiar l-a urât primul pe Kamar. Dar trebuie să existe și alt motiv, nu doar feromonii. Dacă aș putea să-mi amintesc…”

Resemnat, am hotărât că cel mai bun lucru pe care îl puteam face era să-i țin departe unul de celălalt, cel puțin cât timp eram aici.

— Ne vedem mâine, Rikal.

L-am sărutat pe cap, i-am mulțumit din nou infirmierei și am plecat. Doream să-i mulțumesc și Prințesei Najima, însă se apropia seara, iar ordinul prințului moștenitor mă aștepta. Trebuia să mă grăbesc înapoi în camera lui și să-l aștept.

“Kamar.”

Doar gândul la el mi-a aprins obrajii. Amintirea brațelor lui în jurul meu și a săruturilor repetate mă umplea de bucurie, de parcă nici nu mai atingeam pământul.

“Atunci nu mă ciupea atât de des cu dinții…”

Picioarele mi-au revenit brusc pe pământ. Cu umerii lăsați, am continuat să merg. Dar era în regulă, mi-am spus. Mă săruta des și asta conta!

Am străbătut coridorul, punându-mi în ordine următorii pași. În zori aveam să merg la laborator să verific dacă analiza mai era acolo. Abia apoi puteam compara rezultatele cu pulberea. Dacă nu găseam nimic, m-aș fi întors la infirmerie și aș fi așteptat momentul potrivit. Trebuia să existe o breșă în programul lor. Urma să fiu atent.

După ce adunam suficiente dovezi, îi spuneam lui Asgail. Da, acesta era planul.

Hotărârea m-a determinat să mă simt mai ușurat. Dacă îi spuneam tot ce am aflat despre medicament, mi-am atins copul.

Și apoi…

Târându-mi pașii, am ajuns la capătul coridorului, în fața ușii prințului moștenitor. Gărzile erau altele decât cele pe care le știam. Unul dintre bărbați își pierduse un braț de când l-am văzut ultima dată, iar celălalt îmi era necunoscut. Niciunul nu și-a schimbat expresia când m-au lăsat să intru. N-au spus nimic, ci doar au deschis ușa.

— V…vă mulțumesc…

Le-am mulțumit pe rând și am pășit înăuntru. Ușa s-a închis în urma mea și m-am trezit singur în camera lui Asgail.

În aer mai plutea o urmă slabă de feromoni. Am ezitat în mijlocul încăperii, apoi am observat coșul adus de Daiyv. M-am apropiat de masă și i-am verificat conținutul: bandaje, dezinfectant, vată, plasturi adezivi. Era suficient pentru îngrijirea unei răni. Am numărat fiecare lucru cu grijă. Când Asgail urma să plece a doua zi, doream să cer ce lipsea și să refac proviziile. După aceea, chiar nu mai aveam nimic de făcut.

Am răsuflat ușurat și m-am așezat cu grijă pe un scaun, așteptând să treacă timpul.

“A spus că vom lua cina împreună.”

Mi-aș fi dorit să-i fi dat lui Rikal de mâncare înainte să plec, dar aveam încredere în infirmieră și în Maysa. A doua zi urma să mă asigur că l-am hrănit înainte să mă întorc. Am dat din cap pentru mine și mi-am îndreptat atenția spre coridor.

Atunci am auzit pași.

Ușa s-a deschis încet, iar un val mai puternic de feromoni a pătruns în cameră.

“Asgail.”

I-am rostit numele în minte și m-am îndreptat. Cu mâinile împreunate respectuos, l-am întâmpinat, cu inima bătându-mi ca întotdeauna. Mă simțeam norocos. L-am văzut de atâtea ori în acea zi și l-am sărutat atât de mult.

Mi-am ridicat privirea, așteptând aceeași blândețe, dar am încremenit.

M-a privit cu o expresie dură.

— Hei!

Ușa s-a închis în urma lui și m-a cuprins panica, de parcă aș fi rămas izolat de tot restul lumii. M-am împiedicat în timp ce dădeam înapoi. Ochii lui s-au îngustat, iar fruntea i s-a încrețit. A întins o mână spre mine, apoi s-a oprit la jumătatea gestului.

Aerul s-a umplut de tensiune.

Apoi a vorbit, iar vocea lui era imprevizibil de blândă.

— Nu te teme. Vreau doar să te întreb ceva.

S-a lăsat liniștea, iar eu m-am pregătit pentru ce urma. Tremuram atât de tare, încât dinții îmi clănțăneau. El a rămas nemișcat, apoi a continuat:

— În legătură cu Ritualul Sacru al Majestății Sale Regele…

Inima mi s-a prăbușit.

“Știe? Știe că am furat pulberea? Ar trebui să-l implor să mă ierte? M-ar ierta… sau m-ar condamna?”

Gura mi se uscase complet, iar limba parcă mi se lipise de cerul gurii. Mă chinuiam să găsesc cuvintele când el m-a întrebat:

— Deci este adevărat? Ai intervenit ca să salvezi Omega pe care Majestatea Sa voia să-l ucidă?

“Poftim?”

Luat complet prin surprindere de întrebare, am clipit uluit.