— Yohan!

— Lady Maysa!

Am salutat-o pe Maysa cu aceeași căldură alături de care m-a întâmpinat și ea, apoi mi-am făcut curaj să rostesc cuvintele pe care le-am pregătit.

— Am auzit că dumneavoastră mi-ați îngrijit rana. Vă mulțumesc.

Maysa a clătinat imediat din cap, cu o expresie îngrijorată.

— N-a fost nimic. Dar cum ai reușit să-ți rănești brațul atât de rău? Prințul moștenitor mi-a spus că ai scăpat o vază și te-ai tăiat în cioburi.

— A, da. Așa este.

Am simțit cum îmi iau foc obrajii și mi-am atins ruşinat urechea.

— Eram neatent… Îmi pare rău.

— Nu, nu, n-ai de ce, a spus ea. Totuși, eram surprinsă când Alteța Sa m-a chemat personal să-ți îngrijesc rana. Mi-a cerut chiar să las și medicamente de rezervă.

M-a privit atent.

— Cum te simți?

De fapt, tocmai acesta era motivul pentru care am venit, așa că i-am răspuns cu grijă.

— A, da. Speram să-mi puteți da mai multe medicamente și bandaje… Vreau să fac baie în seara asta și se vor uda.

— De ce nu vii pur și simplu la infirmerie? Ne putem ocupa noi de rană aici.

— Da, a încuviințat imediat asistenta.

Am clătinat repede din cap.

— Nu, v-aș deranja… Mă descurc și singur. Nici nu știu exact la ce oră voi face baie și n-aș vrea să vă țin treze până târziu.

— Înțeleg…

Maysa s-a încruntat, dar n-a mai insistat. Între timp, asistenta a adunat repede bandaje, dezinfectant și alte lucruri necesare. Maysa m-a privit în tăcere câteva clipe, apoi a vorbit din nou.

— Îmi pare rău, Yohan. Ce s-a întâmplat cu Haham probabil era înspăimântător.

Pe chip i se citea o îngrijorare sinceră.

— Haham a spus că îi va aduna pe toți Omega din palat și te căuta pe tine. Eu singură nu-l puteam opri. Chiar dacă îi spuneam prințesei, era o problemă care îl privea pe Majestatea Sa, așa că nici ea nu putea interveni… Atunci prințesa Najima a sugerat să-i trimitem o scrisoare prințului moștenitor. Nu aveam altă soluție. Speram măcar ca Alteța Sa să trimită pe cineva care să-l oprească…

A tras aer în piept și a zâmbit amar.

— Nu m-am așteptat nicio clipă să vină el însuși în grabă.

— Da…

Am clipit nedumerit. Și eu eram surprins că prințul moștenitor, care ar fi trebuit să fie plecat într-o inspecție, a apărut atât de repede.

— Deci datorită dumneavoastră a venit, Lady Maysa!

— A fost ideea prințesei, m-a corectat Maysa cu modestie, înclinând capul.

— Chiar și așa, am rămas uluită. Nu credeam că Alteța Sa se va întoarce… și era alb la față când a fugit spre camera de naștere.

Amintindu-mi cât de greu respira atunci, mi-am dat seama că totul se lega. Dar, desigur, nimeni nu s-ar fi putut aștepta la scena care l-a întâmpinat. Maysa mă privea cu aceeași uimire. N-am mai găsit nimic de spus, iar atunci asistenta s-a întors.

— Poftim, Yohan. Am pus mai multe, ca să ai destule.

— A, mulțumesc.

Am luat coșul destul de greu, iar Maysa a spus:

— Poți să-l duci singur? De ce nu-l lași aici? O să rog pe cineva să-l ducă mai târziu la laborator.

— A, nu, e în regulă. Îl pot duce. Vă mulțumesc.

Am insistat repede. În realitate, lucrurile acelea erau pentru Asgail. Cu o zi înainte, a folosit bandajele și medicamentele lăsate de Maysa ca să-și dezinfecteze singur rana. Cum nu știam cât de grav era rănit, aveam de gând să-i duc provizii până când îmi spunea că nu mai era nevoie.

“Nimeni nu trebuie să afle vreodată că prințul moștenitor era rănit.”

Cu o zi înainte am reușit să trec cu bine peste toate, dar era nevoie să rămân vigilent. După ce le-am mulțumit, am pornit spre încăperile lui Asgail, pierdut în gânduri. Din fericire, șervețelul în care era învelită pulberea din medicamentul regelui era încă în siguranță. Bucata de material, strâns înfășurată și ascunsă la piept, alunecase cumva până la brâu fără ca nimeni să observe. Recunoscător pentru norocul aproape miraculos, am ascuns totul bine, dar o nouă grijă a început să-mi dea târcoale.

“În cine pot avea încredere în palat?”

Chipurile lui Maysa și a lui Najima mi-au venit imediat în minte, dar amândouă erau prea prinse în legături de familie ca să pot decide în grabă. Maysa era sora lui Haham, iar cel mai suspect dintre toți, Zakrya, era tatăl lui Najima. Chiar dacă relațiile dintre ei nu erau apropiate, sângele putea influența loialitatea.

“Dacă i-aș spune prințului moștenitor…”

M-a cuprins un val de neliniște. Până la urmă, am furat medicamentul regelui și nu aveam nicio scuză. Poate că de data asta n-aș mai avea cum să mă apăr, iar în locul limbii mi-ar plăti greșeala încheietura.

“Aș putea fi decapitat pentru că am furat de la rege.”

Un fior mi-a străbătut șira spinării. O adiere mi-a adus un parfum slab și m-am întors, încremenind când l-am văzut pe Asgail lângă fântâna din grădină.

Inima a început să-mi bată nebunește. În dimineața aceea m-a ținut în brațe și m-a sărutat iar și iar. Încă îi simțeam căldura la mijloc și respirația blândă pe gât. Mi s-a înfierbântat fața și m-am ascuns după un stâlp, lipindu-mi obrazul de marmura rece. Speram să mă răcorească, dar parcă până și piatra s-a încălzit, iar mie nu-mi scădea deloc temperatura.

Asgail vorbea cu Daiyv, căpitanul gărzilor, și avea o expresie serioasă. Daiyv părea să-i raporteze ceva, iar Asgail îi dădea din când în când instrucțiuni pe un ton scăzut. Nu puteam desluși cuvintele, dar nici nu conta. Oricum, nu eram în stare să aud nimic. Numai faptul că îl vedeam pe Asgail era suficient să-mi taie răsuflarea.

M-am lipit și mai tare de stâlp și mi-am ținut respirația în timp ce îl priveam. Deodată, parcă a simțit ceva. Și-a întors capul, iar privirile s-au întâlnit. Am scos un sunet speriat și m-am retras repede în umbră.

O clipă mai târziu mi-am dat seama cât de cunoscută era situația. Și dacă era la fel ca data trecută, atunci asta însemna că…

Am îndrăznit să-mi scot capul după stâlp și am înghițit cu greu. Era acolo, uitându-se în jos la mine, exact ca atunci.

— Ce faci aici?

În voce i se simțea râsul. Ochii i se arcuiau blând la colțuri, iar buzele îi erau ridicate într-un zâmbet. Am clipit, complet zăpăcit.

— Eu… ăă… păi…

Ignorându-mi bâlbâiala, Asgail a întrebat din nou:

— Ce ai acolo?

I-am urmărit privirea până la coșul din mâinile mele și am răspuns încet:

— A… m-am rănit, așa că i-am cerut lui Lady Maysa bandaje și medicamente. Aș putea… să-mi îngrijesc rana în încăperile Alteței Voastre?

Temându-mă că nu mă va crede, am ridicat repede pânza care acoperea coșul. Dar Asgail nici măcar nu s-a uitat la el. M-a privit doar pe mine.

Inima îmi bătea cu putere în piept. Apoi și-a întins mâna. Am ezitat o clipă, dar i-am prins-o, iar el m-a tras imediat spre sine. Înainte să-mi dau seama, eram în brațele lui. Și-a ascuns chipul în gâtul meu și a inspirat adânc, apoi și-a apăsat pe rând buzele pe urechea, obrazul și umărul meu. Mi se învârtea capul. Aerul din jurul nostru s-a umplut de feromoni, iar mireasma dulce mă amețea. Brațele lui s-au strâns în jurul taliei mele până când m-a străbătut un fior, dar nu voiam să mă îndepărtez. Mi-am strâns pumnii, luptându-mă cu dorința de a-l îmbrățișa la rândul meu.

A oftat adânc lângă gâtul meu. Respirația lui caldă mi-a mângâiat clavicula și am tresărit. Cu un braț mă ținea de talie, iar cu cealaltă mână mă mângâia pe șold când a spus:

— Am obligații la prânz, așa că nu pot mânca împreună cu tine.

Am încercat să mă adun. Oare își făcea griji că n-o să mănânc? Mi s-a încălzit inima și am răspuns:

— A, ăă… pisica mea va fi singură, așa că mă gândeam să mănânc împreună cu el…

Asgail n-a spus nimic. După nişte clipe, și-a ridicat capul și a repetat fără expresie:

— Pisica ta?

Am dat din cap.

— E la laborator. Voiam să văd dacă e bine.

A tăcut din nou. Câteva secunde mai târziu, a spus de la o oarecare distanță:

— Bine.

— Mulțumesc.

A continuat să mă privească în tăcere, apoi, dintr-odată, m-a mușcat de obraz.

— Au!

Am strigat, iar el și-a strâns brațele în jurul meu de parcă voia să se asigure că nu fug. Abia am apucat să trag aer în piept când m-a mușcat și de gât. De data asta aproape că părea că se joacă. În cele din urmă, mi-a dat drumul.

— Daiyv.

— Da, Alteța Voastră.

Căpitanul gărzilor a răspuns imediat. Asgail i-a poruncit:

— Du coșul în încăperile mele. Apoi pune să fie pregătit prânzul în laborator. Și pentru pisică.

— Cum porunciți.

Daiyv a luat coșul, iar Asgail s-a întors spre mine.

— În seara asta vom lua masa în camera mea. Întoarce-te devreme și așteaptă-mă.

— Bi…bine…

M-am gândit cu îngrijorare că Rikal va rămâne singur, dar înainte să apuc să-l rog ceva, Asgail a continuat:

— Găsește pe cineva care să aibă grijă de pisica ta urâtă. Sunt sigur că va încerca din nou să-și înfigă ghearele în mine.

— Bi…bine…

Am scâncit încet, iar Asgail mi-a apăsat un sărut blând pe buze, apoi mi-a prins ușor buza de jos între dinți, cu grijă să nu mă doară.

“De ce mă tot mușcă?”

M-am întrebat, dar n-am îndrăznit să spun nimic. În cele din urmă m-a lăsat jos, mi-a mai dat un sărut tandru și s-a retras. Am crezut că se va întoarce și va pleca, la fel ca data trecută, așa că mi-am ridicat capul pregătit să-i urmăresc silueta îndepărtându-se. În schimb, s-a aplecat și m-a luat din nou în brațe.

— Alteța Voastră?

Până și Daiyv părea uluit. Eu n-am putut decât să trag aer brusc în piept, prea surprins ca să scot vreun strigăt. Asgail a pornit fără ezitare pe coridor, ducându-mă spre laborator. Mergea mai încet decât de obicei, traversând coridoarele și grădina, în adierea proaspătă și dulce parfumată. Căldura trupului lui se lipea de mine. Cuprins în brațele sale puternice, aveam impresia că visez.

În cele din urmă s-a oprit. Am ajuns la intrarea laboratorului, dar nu m-a lăsat jos. Iar eu nu aveam nicio intenție să-i cer asta. Dacă Daiyv nu ne-ar fi urmat, cred că am fi putut rămâne așa pentru totdeauna.

— Alteța Voastră, este timpul…

Am auzit glasul neliniștit al lui Daiyv. Asgail m-a așezat în cele din urmă pe marmura rece. Abia atunci am revenit la realitate. Fără să spună nimic, și-a întins mâna pe lângă mine și a deschis ușa.

— Rămâi în încăperile mele.

Cu vocea ușor răgușită, și-a plecat capul și m-a sărutat o dată, apoi încă o dată pe obraz, pe nas, pe linia maxilarului și, în cele din urmă, pe buze. Când și-a ridicat capul, aproape că am întins mâna după el. Mi-a mângâiat obrazul pentru ultima dată, a oftat și m-a împins ușor de umăr, îndemnându-mă să intru. Aveam senzația că momentul acela nu se va termina niciodată dacă nu mă mișcam eu. Cu picioarele tremurând, am făcut câțiva pași înapoi. Asgail nu și-a luat nicio clipă ochii de la mine.

Apoi ceva moale mi-a atins glezna.

— Ah!

Speriat, m-am uitat în jos și l-am văzut pe Rikal agățându-se de piciorul meu. L-am luat în brațe și mi-am ridicat din nou privirea. Asgail s-a îndepărtat deja. Ținându-l pe Rikal la piept, l-am urmărit plecând, cu sentimente amestecate între dor, fericire și regret. Căldura lui încă mi-a rămas pe buze.