Asgail încă aștepta răspunsul meu. Deși nu am înțeles de ce m-a întrebat, am deschis ascultător gura.

— Ăă… da…

Chipul lui a devenit dur imediat, iar eu am tresărit și am sughițat. Apoi Asgail s-a oprit, iar expresia i s-a îmblânzit foarte puțin; doar colțurile gurii i s-au relaxat.

— De ce?

A întrebat încet, dar de data asta n-am putut răspunde imediat. Văzând că mă chinui, a vorbit din nou cu voce joasă.

— E în regulă. Vreau doar să știu. Spune-mi, de ce ai făcut-o?

Tot n-am reușit să vorbesc. Asgail a insistat, privindu-mă fix.

— Când ai ajuns prins sub Majestatea Sa… era pentru că ai încercat să-l ajuți?

N-am putut decât să dau din cap, iar vocea s-a auzit abia după aceea.

— Da.

Am închis gura, iar Asgail m-a privit. Expresia lui firească, lipsită de emoție, a lăsat loc nedumeririi.

— De ce?

A continuat:

— Știai că era periculos, aşa e? L-ai văzut că nu era în toate mințile. Oricât de bătrân sau slăbit era, nu era cineva în calea căruia să te arunci fără risc. Nu ți-ai dat seama?

Privirea i-a coborât peste trupul meu firav, apoi s-a întors la chipul meu, iar în ochii lui se vedea limpede tulburarea. Am roșit, iar o parte din teamă s-a risipit. Avea dreptate. Un Omega firav ca mine nu avea nicio șansă să-l oprească pe Majestatea Sa. Știam asta și atunci.

— Dar… dacă nu-l ajutam, ar fi murit…

Am șoptit, şi în sfârșit am simțit că pot respira. Am tras încet aer în piept ca să mă liniștesc, iar Asgail a întrebat din nou:

— Tu puteai să mori.

Vocea a devenit dură.

— De ce? De ce ai făcut așa ceva? Nu ți-a fost frică?

Trupul încă îmi tremura, așa că întrebarea lui părea inevitabilă. Totuși, i-am răspuns sincer.

— Mi-era foarte frică… Am crezut că aș putea muri și am vrut să mă ascund…

— Și totuși?

Am inspirat adânc.

— Eu eram singurul care încă putea gândi limpede.

— Și?

M-a îndemnat să continui, iar eu mi-am dus gândul până la capăt.

— Am crezut… că era nevoie să ajut.

S-a lăsat tăcerea. Asgail părea sincer incapabil să înțeleagă. Dintr-odată m-a cuprins neliniștea.

— D…de fapt… s-a întâmplat ceva cu cei răniți?

— Nu.

A răspuns imediat.

— Sunt toți în siguranță. Unul dintre ei chiar l-a rugat pe medic să-ți transmită “mulțumesc”.

Am răsuflat ușurat. Deci de aceea m-a întrebat despre ziua aceea. Mi-am simțit trăsăturile relaxându-se și mi-am dus o mână la piept.

— Ce bine!

Mi-a scăpat un râs, dar Asgail a rămas palid. Neliniștea m-a cuprins din nou când a vorbit.

— Tot nu înțeleg.

A mormăit aproape pentru sine, apoi a continuat mai dur:

— Cum ai putut? Ai încercat să te pui între Majestatea Sa și cel pe care îl ataca. Nu ai deloc instinct de conservare? De ce îți ignori propria siguranță? De ce faci asta? Doreai să mori?

— N…nu! Desigur că nu!

Am dat disperat din cap, iar Asgail m-a privit dur. Am tresărit și m-am bâlbâit.

— Mi-era frică… dar dacă nu-l salvam… trebuia să ajut…

Vocea mi s-a stins. De ce îl tulbura atât de tare? Pentru că eram un prost? Probabil.

— Stai.

Asgail a vorbit brusc și a venit spre mine. Înainte să pot face un pas înapoi, m-a cuprins în brațe.

— Nu plânge.

Mi-a șoptit în păr.

— Ți-am spus să nu plângi, la naiba. Nu te-am întrebat ca să te determin să plângi. Ah…

A oftat adânc, și-a apăsat buzele de creștetul meu și m-a strâns mai tare. Surprins, am clipit și abia atunci mi-am dat seama că plângeam. Imediat mi-a furnicat nasul, ochii m-au usturat, iar suspinele au început să urce.

Mi-am mușcat buza ca să le opresc, dar Asgail s-a oprit și m-a ridicat în brațe. I-am apucat umărul, uluit, apoi am rămas nemișcat când, în loc să mă certe, și-a trecut un braț pe sub mine și mi-a așezat cu grijă brațul peste umărul lui. Ezitând, mi-am petrecut ambele brațe în jurul gâtului său, iar el a întins mâna după șnurul de lângă pat și a tras.

Clopoțelul a răsunat, iar ușa s-a deschis. Asgail a poruncit:

— Aduceți macarons, cât mai multe. Și pregătiți cina.

— Da, Alteța Voastră.

Daiyv a răspuns repede și a închis ușa. Rămași din nou singuri, Asgail m-a bătut ușor pe spate.

— Vezi? În curând vei avea dulciuri. Acum nu mai plânge. N-o să mai plângi, da?

Mi-am tras nasul, năuc, și am dat din cap. L-am auzit oftând.

Ciudat. Mie doar îmi plăceau macarons. Nu eram un copil pe care îl puteai liniști cu dulciuri. Dar era nevoie să nu mai plâng, așa că am acceptat în tăcere neînțelegerea lui.

Când m-am liniștit, Asgail mi-a dat drumul cu grijă și mi-a cercetat chipul. Când privirile s-au întâlnit, a oftat din nou, apoi s-a întors brusc. Ținându-mă sprijinit de brațul lui, a luat un șervețel de pe masă și mi-a șters obrajii.

Am rămas nemișcat când s-a auzit o bătaie în ușă și vocea lui Daiyv.

— Alteța Voastră, au sosit dulciurile.

— Intră.

Abia a rostit îndemnul, când ușa s-a deschis. Daiyv a intrat cu o tavă plină de macarons, cu privirea coborâtă, și a așezat-o pe masă. După ce ușa s-a închis, Asgail a luat un macaron și mi l-a întins.

Am întins mâinile, dar el l-a mișcat ușor, necăjindu-mă.

“Poftim?”

Am ezitat, apoi am înțeles. Am mușcat cu grijă din margine. Privirea lui Asgail s-a îmblânzit. Am mestecat de câteva ori și am înghițit. Mi-a oferit altul, iar eu l-am mâncat. Când l-am terminat și pe acela, a zâmbit, apoi mi-a mușcat dintr-odată obrazul.

— Au!

Am strigat, iar el a râs încet. M-am uitat la el cu ochii mari.

Un miros dulce, fructat, părea să vină de pe buzele lui. Mâna mea s-a ridicat de parcă aș fi vrut să culeg un fruct din aer și să-l împart cu el. Un strop dulce mi-a rămas la colțul gurii, iar el mi-a zâmbit.

Fără să-mi dau seama, am închis ochii. M-a prins de ceafă și m-a tras spre pieptul lui. Buzele s-au întâlnit din nou, iar eu mi-am trecut brațele în jurul gâtului său. Gura lui caldă s-a lipit de a mea, apoi limba lui mi-a atins buzele și a pătruns încet. L-am primit fără ezitare. Gustul dulce rămas între noi mi-a determinat inima să bată cu putere. Când s-a retras, mi-a întors ușor capul și m-a sărutat din nou. Limba mea a căutat-o pe a lui, iar el a zâmbit în sărut, apoi mi-a prins ușor buza de jos între dinți.

Nu s-a oprit acolo. Buzele lui mi-au atins obrazul, apoi dinții i-au alunecat ușor pe gât înainte să se întoarcă la obraji, nas și buze, mușcând încet acolo unde mă săruta. Uneori mă durea puțin, dar când spuneam “Au”, se oprea și mă săruta în schimb, așa că era bine. A ajuns la urechea mea, iar căldura respirației lui m-a determinat să tresar și să mă strâng instinctiv. Când am deschis ochii, privirile s-au întâlnit din nou. Ochii lui violet închis, aproape negri, mă priveau fix. Fermecat, i-am căutat iar buzele, iar el m-a sărutat lung și adânc.

— Să nu mai faci niciodată asta.

Când buzele ni s-au despărțit, Asgail a șoptit pe un ton jos și dur.

— Trebuie să te gândești mai întâi la tine, ai înțeles? Nu te mai arunca să-i salvezi pe ceilalți. Niciodată.

Am ezitat și n-am răspuns. Chipul lui a devenit dur, dar nu puteam să-i promit asta.

— Am mai ajutat pe cineva înainte.

Mi-am găsit în cele din urmă vocea.

— Era cât pe ce să moară… dar l-am salvat și și-a revenit complet.

În timp ce vorbeam, mi-am amintit chipul acelui bărbat.

— Așa că, dacă pot ajuta, trebuie s-o fac.

Dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles, vocea mi-era sigură. M-am simțit ușurat că am reușit să spun ceea ce credeam cu adevărat, dar reacția lui Asgail era alta. S-a încruntat, de parcă neascultarea mea l-ar fi înfuriat.

— Și la ce bun?

A spus printre dinți.

— Dacă omul acela era un tâlhar sau un criminal? Cineva ca tine poate fi doborât dintr-o singură mișcare. Ai avut doar noroc. Și crezi că poți face asta de fiecare dată? Ai înnebunit?

N-am putut răspunde imediat, uluit. Avea dreptate. Oricine ar fi spus același lucru. Dar nu-mi puteam schimba convingerea.

— Brigan.

Am reușit să spun, deși vocea mi s-a frânt. Mi-am dres glasul și am mărturisit ceva ce nu am mai spus nimănui.

— Tatăl meu a murit într-un accident…

Asgail a încremenit.

S-a lăsat tăcerea.