– Atunci vom merge mai departe cu acest plan, domnule Miller.

După ce a confirmat ordinul, secretara a răspuns scurt și a părăsit biroul. Soarele a apus. În afara ferestrei, noaptea de culoarea indigo s-a lăsat de mult, acoperind orașul cu o întunecime densă și atotcuprinzătoare. Cu toate astea, sub cerul negru ca smoala, întregul oraș strălucea cu o lumină puternică, reflectându-se înapoi către lume într-un mod orbitor. Nathaniel Miller se lăsă pe spate în fotoliul de piele și trase un fum adânc din țigară. Flacăra roșie pâlpâi scurt înainte să se stingă, lăsând un firicel subțire de fum între buzele lui întredeschise. Au trecut 12 ore de când îl lăsase pe Chrissy singur. Oare ce face acum?

Nathaniel își strânse ușor ochii, dezvăluind un rânjet disprețuitor. Nu era înclinat spre violență. Întotdeauna a crezut că, dacă nu era absolut necesar, nu era nevoie să se recurgă la ultima soluție. Prin urmare, a-l trata pe Chrissy atât de crud era complet împotriva naturii și preferințelor sale. Totuși, motivul pentru care făcea asta era foarte simplu: să-i testeze limitele.

Nathaniel se săturase să trăiască zi de zi în aceeași rutină. Repetarea unor astfel de acțiuni nedorite era ca o tortură pentru el. Spera în secret că şi Chrissy va ceda în curând. Iar aceste fapte crude erau pur și simplu un mijloc de a-și îndeplini acea dorință. Dar o persoană ca el nu este ușor de supus.

Se încruntă, trase ultimul fum din țigară, apoi o stinse în scrumieră. Eliminând ultimul nor de fum, şi-a aranjat costumul și a ieșit din birou. Secretara, care își termina munca, îl văzu și se ridică în grabă.

– Ne vedem mâine, domnule Miller.

Nathaniel nu-i dădu nicio atenție și continuă să meargă. Ce făcea Chrissy? Probabil că fugise, din moment ce nu mai era legat. De fapt, era ușor – nu era nevoie decât să-și pună niște haine de-ale lui și să iasă pe ușă. În schimb, asta ar fi însemnat ca să renunțe la orice urmă a lui Simmons. Dar dacă rămânea, era pentru a căuta indicii despre Simmons. Oare ar fi făcut dezordine în casă sau ar fi așteptat pur și simplu, ascultător? Oricum era, nu conta. Nathaniel a condus încet spre casă, întrebându-se dacă se mai întorsese vreodată acasă cu atâta nerăbdare. Casa era la fel de liniștită pe cât se așteptase. Nathaniel și-a dat seama brusc la ce se așteptase. Sperase ca şi Chrissy să transforme locul într-un câmp de luptă – nu într-o evadare banală. Era oare chiar atât de obișnuit?

Oare se înșelase?

Respiră adânc și intră încet în casă. Vila era la fel de curată ca atunci când plecase, totul era aranjat cu grijă. Se pare că şi Chrissy se ascunsese imediat după ce el părăsise casa. Era ciudat că nu apăruse niciun articol cu titlul “Avocatul Miller îl reține pe procuror”. Dar, pe de altă parte, poate că şi Chrissy se simțea prea ruşinat să vorbească deschis după ce era tratat astfel…

– Ce plictisitor.

Se opri și mormăi încet. Chiar în acel moment, o rafală bruscă de vânt îi trecu pe lângă cap.

– Poftim?!

A ridicat inconștient capul și, imediat, o siluetă s-a năpustit asupra lui. Înainte să apuce să reacționeze, Nathaniel era aruncat la pământ. Când și-a dat seama că era Chrissy – care tocmai coborâse în fugă scările și se așezase deasupra lui – ceva rece i se înfășură strâns în jurul gâtului.

Un sunet dur și neelegant îi ieși din gât. Nu putea să respire. Nathaniel se încruntă, ducându-și imediat mâna la gât.

Era același lanț alături de care îi legase mâinile și picioarele lui Chrissy. Deși acceptase calm situația, Nathaniel era totuși surprins. Cum îndrăznea acest procuror slab să-i facă una ca asta? Cum putea? Lăsând deoparte confuzia de moment, întinse imediat mâna. El atinse trupul lui Chrissy – care stătea așezat pe spatele lui – și își folosi toată forța pentru a strânge lanțul. Deși se sufoca și tensiunea îi creștea vertiginos, un zâmbet abia schițat îi apăru totuși pe buze. Da, așa trebuia să fie. Și Nathaniel apucă brațul lui Chrissy care ținea lanțul, trăgând cu putere.

– Ah…

Chrissy a țipat și a căzut, lanțul din jurul gâtului lui Nathaniel s-a slăbit pentru o clipă. El nu a ratat ocazia și a sărit imediat în picioare, dar Chrissy nu s-a lăsat ușor învins. El a apucat repede lanțul, folosindu-și toată greutatea trupului pentru a trage în jos, determinându-l pe Nathaniel să se oprească.

De fapt, ar fi putut să-i rupă brațul lui Chrissy și să pună capăt acestui joc periculos. Dar nu a făcut-o. A rămas pur și simplu acolo, privind în jos spre el, care își folosea toată forța pentru a trage de frânghia din jurul gâtului. Chrissy strângea cu putere, gâfâind după aer.

– Nu-ți face griji… așa cum ai spus, nu pot omorî oameni.

Vocea lui era joasă și tremura. Nathaniel a înțeles imediat – era frica provocată de propriile lui acțiuni. A exercita violență nu era niciodată ușor pentru o persoană normală. Era și mai greu pentru cineva ca şi Chrissy Jin. Probabil că încerca doar să-l lase fără cunoștință, dar era oare posibil așa ceva?

– N-am vrut să ucid, s-a întâmplat pur și simplu.

Era o scuză banală pe care o auzise de prea multe ori în sala de judecată. Majoritatea infractorilor credeau că victima nu va muri, de genul “cred că o să supraviețuiască”. Desigur, ar fi putut fi așa. Toți erau niște proşti, neștiind că nu cunoșteau “nivelul” de rezistență.

Chrissy Jin. Era un om bun, nu făcuse niciodată nimic violent. Singura diferență era că știa că nu cunoștea limitele “cât de mult”. Și asta era slăbiciunea lui. Nathaniel se relaxă brusc, prăbușindu-se pe podea. Își întinse picioarele și închise ochii. Câteva clipe mai târziu, strânsoarea de la gât slăbi. Chrissy încremeni pentru o clipă, gâfâind după aer, apoi se aplecă repede peste Nathaniel, ca și cum ar fi vrut să se asigure că acesta încă respira. Părea gata să-i acorde primul ajutor dacă nu ar fi auzit bătăile inimii. Sau poate că ar fi chemat menajera să-i aducă un defibrilator, sau chiar o ambulanță. Ceea ce voia Chrissy erau indicii despre Simmons, nu să omoare pe cineva. Nici măcar pe cel care îl forțase să mănânce mâncare de câine.

Deși dorea să vadă ce ar fi făcut, chiar și Nathaniel avea o limită în ceea ce privește cât de mult își putea ține respirația. În plus, senzația de strângere din gât îl afectase. Așa că, în clipa în care Chrissy și-a lipit urechea de pieptul lui, Nathaniel a sărit imediat în picioare.

Chrissy nici măcar nu a putut scoate un cuvânt. Nu putea decât să se uite fix la spatele uriaș al bărbatului care, până acum, stătea nemișcat, ocupându-i acum întregul câmp vizual.

– Ah…

Trpul lui era aruncat departe. Nathaniel era puțin surprins și uimit, văzându-și trpul căzând la pământ doar dintr-o împingere ușoară. Cum îndrăznește să mă atace cu trupul ăla? De unde are atâta încredere?

– Of… of…

Tușea după oxigen, încercând să-și recapete respirația între gâfâieli. Da, pariul său a avt pe jumătate succes. Reușise, până la urmă, să înfășoare lesa în jurul gâtului lui Nathaniel. Era surprinzător cât de curajos era să facă asta.

– Hei, domnule procror.

Nathaniel reuși să rostească un cuvânt ironic cu voce răgușită:

– E uimitor. Nu mă așteptam să faci asta.

Dacă i-ar mai fi rămas puţină putere, ar fi aplaudat. Nathaniel continuă, oarecum cu regret, fiind nevoit să-și folosească toată puterea ca să se ridice în picioare, totul din cauza amețelii provocate de lipsa de oxigen:

– Așa cum era de așteptat, domnul procuror nu dezamăgește niciodată. Întotdeauna depășește așteptările.

Privindu-l pe Nathaniel, Chrissy strânse din dinți și mormăi:

– Ar fi trebuit să te omor.

Nathaniel chicoti încet. După un râs care părea foarte mulțumit, a spus:

– Mai bine nu te gândi la vise atât de dramatice.