El nu a pus nicio întrebare de genul “încotro să mergem”. Chrissy nu avea de ales, oricum. Ceea ce era mai important acum era “ce se va întâmpla în continuare”. La fiecare pas, lanțul greu aluneca pe podea, scoțând un sunet înfiorător. Chrissy a încercat din răsputeri să-și țină spatele drept și să meargă cu demnitate, dar nu era deloc uşor, având în vedere că toată lumea avea instinctul de a se simți rușinată. Mai mult, privindu-l pe bărbatul din fața lui, încă îmbrăcat îngrijit într-un costum luxos, în contrast total cu starea lui de nuditate, îl determina să se simtă și mai ruşinat.

La naiba.

Şi-a amintit să țină capul sus. De acum încolo, orice ar vrea omul ăsta, el ar face. Dacă Chrissy nu ieșea de aici… ar fi putut la fel de bine să rămână aici până murea, la propriu. Atunci, cel puțin, nu se va lăsa dominat sau copleșit de emoțiile pe care acesta vrea să le stârnească.

Chrissy se uită fix la spatele bărbatului din faţă, care mergea neclintit înainte. Sunetul bastonului său lovind piatra dură se amesteca cu scârțâitul lanțului său. Se simțea ca și cum ar fi intrat într-un loc de execuție.

Locul în care Nathaniel l-a dus era sala de mic dejun. Lumina soarelui pătrundea prin ferestrele mari pe masa de luat masa pentru patru persoane, care era deja așezată cu o singură porție de mâncare…

Când a observat asta, Nathaniel a arătat spre podea.

– Așează-te, Chrissy.

Vocea lui era ca și cum ar fi dat ordine unui câine, iar ceea ce arăta cu degetul era într-adevăr… un castron cu mâncare pentru câini, alături de un castron cu apă așezat chiar lângă el, tot pe podea.

– Ah…

Chrissy a scos un suspin scurt, dar n-a avut timp să rămână acolo șocat. Nathaniel a întins mâna, l-a apucat de ceafă și l-a tras în jos.

– Ah!

Era să țipe. Chrissy își înghiți strigătul, forțându-se să rămână calm, dar tot nu putu evita o poziție umilitoare, așezat pe podea. Nathaniel îngenunche lângă el, se aplecă aproape de el și îi șopti:

– Mănâncă. Repede.

Apoi i-a apăsat imediat capul în jos cu forță. Sub presiunea irezistibilă, fața lui Chrissy s-a lovit de castronul cu mâncare, forțându-l să deschidă gura larg pentru a înghiți mâncarea.

Bucățile tari de mâncare i se sfărâmau în gură, alunecându-i pe gât fără avertisment, determinându-l să tușească violent. Dar mâna care îl strângea cu putere de ceafă nu slăbi. Chrissy nu putea decât să îndure, încercând să înghită mâncarea dezgustătoare. După ce a mâncat jumătate, Nathaniel îi dădu în sfârșit drumul, având o voce plină de satisfacție:

– Bravo, băiete. Bravo, băiete.

În timp ce vorbea, îi dădu două palme ușoare pe fund lui Chrissy, de parcă ar fi recompensat un animal ascultător. După palme, Nathaniel se ridică în picioare. Chrissy auzi scaunul fiind tras înapoi în timp ce Nathaniel se așeză la masă și continuă să-și țină capul plecat și să mănânce mâncarea. Mirosea urât, avea un gust grețos, dar dacă se oprea măcar o clipă, Chrissy știa că el ar fi făcut ceva și mai rău. Prelungirea momentului nu ar fi determinat decât să-i provoace și mai multă durere, iar el a acceptat acest fapt destul de repede.

– Mai bea niște apă.

Nathaniel a lovit calm bolul cu apă al lui Chrissy cu vârful pantofului . Bolul a alunecat spre el, iar Chrissy l-a privit o clipă cu un sentiment de neputință înainte de a se supune ordinului de a se apleca și a bea apa. Deoarece era nevoit să-și înmoaie nasul în ea, a bea apa era chiar mai greu decât a mânca, dar, în timp ce el se chinuia să respire, Nathaniel Miller și-a luat calm cuțitul și furculița, începând micul dejun ca un om. Multă vreme, singurele sunete din cameră erau clinchetul ușor al lingurilor și furculițelor pe farfurii și respirația greoaie și răgușită a lui Chrissy, în timp ce încerca să bea puțină apă pentru a nu se sufoca.

– Deoarece azi este prima zi de antrenament, voi începe cu cel mai ușor lucru.

Nathaniel deschise gura la jumătatea micului dejun. Tonul său era la fel de degajat ca și cum ar fi comentat vremea. Chrissy își ridică involuntar capul și apoi încremeni. Dar se părea că această reacție se încadra încă în limitele acceptabile, pentru că Nathaniel își turnă mai multă cafea în ceașcă și continuă:

– Rămâi singur acasă și așteaptă să mă întorc. Poți să faci asta?

– Vrei ca eu… să aștept?”=

Chrissy aproape că s-a înecat de râs, dar cuvintele următoare erau cele care l-au determinat cu adevărat să se înece:

– Stai acolo liniștit, altfel vei fi pedepsit dacă faci dezordine. Urăsc dezordinea.

Nu mai era loc de autoamăgire în acest moment. Intențiile lui Nathaniel Miller erau clare.

– Deci ai decis să dresezi oameni în loc de câini? a spus Chrissy, cu vocea care tremura de la atâta reținere.

Nathaniel îl privi, buzele lui curburându-se într-un zâmbet abia perceptibil.

– Dresajul e mai ușor, pentru că înțelege limba umană mai repede și e mult mai convenabil.

După ce a spus asta, și-a dus ceașca de cafea la buze, dar nu a băut-o încă, apoi a adăugat o altă frază, ca un cuțit care se înfige direct în carnea lui Chrissy:

– De acum încolo, nu mai deschide gura fără un ordin. Pentru că ești un câine.

Degetele de la picioarele lui Nathaniel îi ridicară bărbia lui Chrissy. Acesta îngenunche neputincios pe pământ, obligat să privească în sus de jos, în timp ce Nathaniel îl privea de sus cu o privire disprețuitoare:

– Nu răspunzi?

Și de data asta Chrissy n-a avut de ales, era nevoit să răspundă ascultător exact ceea ce voia să audă acest bărbat.

– Ham.

– Bravo.

Nathaniel îi mângâie capul lui Chrissy ca și cum ar fi răsplătit un animal docil și îi întinse mâna. Chrissy, încă îngenuncheat, simți ca și cum umanitatea îi era eliminată bucată cu bucată; ridică în tăcere o mână și o așeză în a lui. Spre surprinderea lui, Nathaniel începu să desfacă brățara de la încheietura lui Chrissy, eliberându-i și cealaltă mână. Apoi Nathaniel a îngenuncheat și i-a desfăcut brățara de la gleznă, lăsându-i doar zgarda.

– Stai cuminte acolo și așteaptă. Dacă ești puțin nepoliticos, vei fi pedepsit.

De data asta, Chrissy nu a răspuns. S-a limitat să-l privească fix pe Nathaniel, fără să clipească. Era un mic gest de protest, dar Nathaniel nu avea de gând să-l tolereze.

– Răspunde.

Cu un singur cuvânt, îl apucă pe Chrissy de gât și-l strânse cu putere. Forța teribilă a strânsorii îi opri imediat respirația, presiunea asupra feței îl determină să gâfâie, iar fața i se înroși de parcă era pe punctul de a exploda. Nathaniel își coborî capul și aproape îi șopti la ureche:

– Răspunde-mi, câine cuminte.

Chrissy încercă să deschidă gura, dar aerul i se blocă în gât, neputând să iasă. În cele din urmă, se mulțumi să scuture ușor din cap, respirând sacadat și scoțând un geamăt sufocat. Nathaniel îl privi cu ochii mijiți și îi porunci din nou:

– Răspunde-mi.

Știa deja răspunsul pe care îl voia. Chrissy doar își mișcă buzele, răspunzând cu un “ham” încet. Imediat, Nathaniel îi dădu brusc drumul de la gât.

Fluxul de aer determină capul lui Chrissy să se învârtă. Tuși și se zgudui, iar Nathaniel stătea acolo, privindu-l în tăcere.

– Cafeaua s-a răcit.

Degetele îi alunecară de-a lungul marginii ceștii, vorbind cu indiferență, de parcă era ceva normal; Chrissy încă gâfâia și se chinuia la picioarele lui, dar vocea lui a răma rece, de parcă totul era irelevant.

– Nu mă mai pune la încercare a doua oară, nu vreau să dresez un câine prost.

Și ce s-ar întâmpla dacă aș face-o? M-ai eutanasia? Motivul pentru care se gândea la un lucru atât de absurd era probabil faptul că situația actuală încă determina ca totul să pară ireal. Chiar și așa, Chrissy șopti totuși cu o voce sfâșiată:

– Ham.

Abia atunci Nathaniel a zâmbit ușor, de parcă și-ar fi terminat munca. A apucat cu brutalitate lanțul care îi lega membrele lui Chrissy și s-a întors să iasă din sufragerie. Chrissy a ezitat o clipă, apoi s-a clătinat în urma lui. Nathaniel luă servieta care se afla pe canapeaua din sufragerie și se uită înapoi. Văzându-l pe Chrissy așezat la o oarecare distanță, zâmbi în continuare vag, se sprijini de baston și ieși. Liftul scârțâi ușor. Chrissy stătea încă nemișcat în același loc, iar câteva minute mai târziu, se auzi un sunet electromecanic.

– Cabina a părăsit parcarea. Se inițiază activarea sistemului de securitate.

Chrissy era surprins de anunț, dar și-a recăpătat repede calmul. A admirat sistemul de ultimă generație al clădirii și a răsuflat ușurat; poate era o notificare că mașina lui Nathaniel plecase. Dar, pentru a fi sigur, Chrissy a așteptat până la ora la care trebuia să ajungă la firmă și să înceapă lucrul, apoi s-a ridicat încet în picioare.

– Ah…

A gemut simţindu-şi trupul înţepenit. Şi-a acoperit gura cu o mână pentru a nu țipa prea tare și a respirat adânc de câteva ori. Când simți că trupul i se liniștește puțin, trecu la acțiune.

Motivul pentru care Chrissy stătea încă pe podea era acela de a părea neajutorat în fața lui Nathaniel. Acum că era cu adevărat singur, era nevoie să-și îndeplinească scopul pentru care venise aici. Era nevoie să găsească indicii despre grupul menționat de ofițerul de poliție Simmons.

Nathaniel a spus că se aștepta ca şi Chrissy să recurgă la șiretlicuri sau să scoată o armă, dar Chrissy acceptase și el posibilitatea ca orice plan să dea greș. Nu s-a așteptat niciodată ca lucrurile să ia o astfel de întorsătură.

Dar, odată ce era gata să-și riște viața, ce nu ar fi putut face? La urma urmei, lucrurile evoluau în favoarea lui: reușise să pătrundă în casa lui Nathaniel și acum era singur. Asta era suficient. Chrissy s-a îndreptat clătinându-se spre etajul al doilea; ținta lui era un singur loc: biroul.

Cu siguranță, tot ce era necesar se afla acolo.