Un fior i-a străbătut trupul, de parcă temperatura din cameră ar fi scăzut brusc la un nivel incredibil de jos. Chrissy știa că a venit momentul. Planul de rezervă pe care îl pregătise urma să fie acum singura lui opțiune.

Nathaniel Miller încă aștepta, dar timpul se scurgea. Mintea lui, mușchii lui, fiecare deget al său era nevoie să acționeze imediat.

– Domnule Miller.

Totuși, Chrissy a încercat să se agățe de o ultimă speranță.

– Aș fi fericit să fac sex cu dumneavoastră. Dar, vă rog, eliberați-l pe inspectorul Simmons. Dacă faceți asta, voi face orice.

Oferta era respingătoare, dar nu avea altă alegere. A pus toată inima în acea ultimă ofertă. Ochii alungiți ai lui Nathaniel se îngustară încet, privirea lui rece rămânând fixată asupra lui. Un suspin ușor îi scăpă, iar vocea lui joasă se auzi, plină de ironie:

– Vrei să plătesc ca să fac sex cu tine?

Buzele i se curbară ironic. Lui Chrissy nu-i plăcea cuvântul “plătit”, dar dacă era un “preț”, Nathaniel îl plătise. Câștigase. Totuși, Chrissy era nevoit să o spună.

– Promit să fac tot ce pot, să fiu demn de prețul pe care îl plătești.

Vorbi cu ultima fărâmă de speranță, dar Nathaniel nu reacționă imediat. Ochii i se îngustară și mai mult, privirea lui devenind pătrunzătoare.

– De unde știi ce vreau?

Era un ton ciudat în vocea lui, diferit de cel firesc al lui. Chrissy se cutremură la gândul adevărului pe care încercase să-l ignore, dar Simmons era mai important în acel moment.

– Orice e în regulă. Așa că, te rog…

Chrissy inspiră adânc, pieptul lui ridicându-se și coborând.

– Chiar dacă vrei să mă omori, accept.

Era pregătit. Atâta timp cât inspectorul Simmons era teafăr și nevătămat, acesta era prețul pe care era dispus să-l plătească — pentru că toată această tragedie, în cele din urmă, era din vina lui. Orice expresie dispăru de pe chipul lui Nathaniel Miller. Sau, mai degrabă, zâmbetul ironic și fals se stinse, dezvăluind o înfățișare lipsită de viață, rece, ca de lemn. Transformarea s-a produs atât de încet încât, la început, nu a observat că şi colțurile gurii au coborât, nici că ochii aceia strânși se redeschiseseră la dimensiunea lor normală. În mintea lui, tot ce mai rămăsese era senzația de arsură provocată de cenușa țigării care aproape îi arsese ochii. Și s-a gândit că, de data asta, durerea ar fi probabil mult mai mare. Amintirea avertismentului lui Alice i-a invadat brusc mintea, întrerupându-i firul gândurilor. Apoi, Nathaniel a vorbit încet.

– E nevoie să mergi atât de departe? Oricum, eu sunt câștigătorul.

Vocea lui era calmă, aproape fără niciun accent, iar apoi s-a mișcat brusc.

– Încep să mă plictisesc. Dacă asta e tot ce ai de spus, atunci oprește-te.

Această afirmație părea că îi spunea să nu mai piardă timpul. Chrissy înghiți cu greu, privind cum silueta înaltă a bărbatului se ridică încet în picioare. Într-adevăr, totul era în zadar. Într-un moment de disperare, el a scos un suspin scurt și a întins mâna. După felul în care mâna lui s-a îndreptat spre haină, Nathaniel probabil că a crezut că şi Chrissy încerca să fugă. Dar, în loc să se repeadă spre ușă, el a scos din buzunarul de la piept ceva ce era ascuns cu grijă.

– O!

Un geamăt îi scăpă lui Nathaniel, în timp ce țeava pistolului era îndreptată direct spre capul său.

– În sfârșit foloseşti asta. Ce dezamăgire, domnule procuror.

Părea cu adevărat dezamăgit. O umbră palidă se așternu peste chipul său. Privindu-l pe bărbat, Chrissy îi răspunse cu voce rece:

– Mi-ar fi plăcut să te mulțumesc mai mult, dar, vezi tu, nu am prea mult timp. Îmi cer sincer scuze că trebuie să recurg la astfel de măsuri barbare.

Palmele îi erau îmbibate de sudoare rece. Pentru a-și ascunde tensiunea, strânse cu putere patul armei și vorbi cu un calm prefăcut:

– Vreau doar un singur lucru. Eliberează-l pe inspectorul Simmons.

Buzele lui Nathaniel se relaxară.

– Cum să îndrăznesc să fac asta?

Nathaniel ridică mâinile, ca și cum ar fi dat dovadă de modestie. De fapt, își bătea joc de Chrissy. Așa că îi răspunse la fel de rece:

– Nu există nimic ce nu poți face. E doar o problemă de voință.

Nathaniel nu a negat. Zâmbetul complice de pe fața lui părea să confirme cuvintele lui Chrissy. A strâns mai tare arma, repetând cuvintele.

– O să-mi țin promisiunea. Eliberează-l pe inspectorul Simmons. Apoi o să fac orice vrei tu. O să îngenunchez ca un câine, o să te las să mă sugrumi… orice.

– Trage!

Chrissy a rămas uimit de cuvintele rostite brusc, incapabil să le înțeleagă sensul. Nathaniel îl privi, clipind confuz.

– Trage, acum. Ce mai aștepți? Omoară-mă, apoi ia-mi telefonul de pe bar.

Vocea lui era plină de ironie rece:

– Poți să-mi iei amprentele de pe cadavru sau să-mi scanezi irisul, cum vrei tu. Oricum, e mult mai ușor decât să omori pe cineva.

A ucide.

Cele două silabe erau rostite în mod deliberat ca o lovitură de ciocan. A îndrepta o armă spre cineva și a apăsa pe trăgaci erau două lucruri complet diferite, o linie pe care oricine s-ar teme să o treacă. În alte circumstanțe, poate că și Chrissy ar fi ezitat, dar dacă nu era situația actuală, nu era nevoit niciodată să ia în mână arma mortală.

Dar țeava armei încă tremura. Deși anticipase fiecare situație, cuvintele lui Nathaniel, ascuțite ca niște cuțite, îi străpungeau totuși adânc frica ascunsă din inimă. Iar acel moment fatal de ezitare era suficient pentru a întoarce soarta.

– Ah!

Un geamăt involuntar de confuzie îi scăpă lui Chrissy din gât. Într-o clipă, cu o viteză uimitoare, Nathaniel a eliminat orice distanță, apropiindu-se de el. Imediat ce privirile li se întâlniră, o forță puternică i-a luat arma din mână, aruncând-o departe. Totul s-a întâmplat atât de repede, iar imediat, o împingere puternică îl determină pe Chrissy să se prăbușească pe podea.

Capul i s-a izbit de podea, amețit de un zumzet în craniu. Amețeala l-a cuprins, determinând tavanul să se zguduie violent. Lumina de pe tavan era ca un soare artificial, arzându-i ochii cu lumina sa orbitoare. Amintirea lui Chrissy s-a oprit acolo. Tot ce a rămas era o șoaptă rece și ironică ce i-a răsunat în ureche:

– Te-am prins.

Mă doare atât de tare capul.

Durerea era primul lucru care l-a lovit, o durere ascuțită în ceafă. Chrissy nu s-a putut abține să nu scâncească, dar, în mod ironic, tocmai acel sunet slab i-a readus o parte din conștiință la realitate.

– Ah!

De data asta, un sunet mai clar îi scăpă, însoțit de o grimasă de durere. Simțea ca și cum un curent electric îi străbătea capul, dar totuși încercă să deschidă ochii. După ce clipi de câteva ori, vederea lui încețoșată a prins în sfârșit contur. Unde mă aflu?

O atmosferă întunecată și sufocantă îl învăluia. Lumina slabă a lămpilor nu era suficientă pentru a alunga întunericul , iar lumina naturală a soarelui nu pătrundea deloc înăuntru. Tot ce putea vedea erau pereții întunecați și patul pe care zăcea. Camera asta nu era deloc spațioasă, având cel mult dimensiunea micului studio al lui Chrissy. Realizând asta, a încercat încet să se ridice în șezut, dar era oprit imediat de un sunet și o senzație necunoscute.

Se auzi un sunet metalic rece, iar ceva greu îi ținea membrele imobilizate. Chrissy rămase fără suflare, privind în jur, complet uluit.

Era gol. Singurele lucruri pe care le purta erau lanțurile reci de fier care îi legau membrele de colțurile patului și ceva înfășurat strâns în jurul gâtului. Ce naiba… e asta?!

Panicat de adevărul de necrezut, își mişcă în grabă brațele și picioarele. La fiecare mișcare, sunetul ascuțit al lanțurilor răsuna împreună cu greutatea neplăcută de pe pielea lui, confirmând cu cruzime că nu era un coșmar. Fața lui Chrissy deveni palidă într-o clipă. Apoi, un chicotit jos se auzi din colțul întunecat. Speriat, își întoarse capul, încremenind cu ochii larg deschiși, fără să clipească. Nathaniel Miller stătea comod în fotoliul său, cu ochii ațintiți asupra lui Chrissy.

– Cum te simți, domnule procuror?

Chrissy a înțeles imediat situația la auzul acelei întrebări ironice. Ce naiba făcea avocatul ăsta nemernic?

– Nemernicule ce eşti…

Era pe punctul de a înjura, dar, brusc, o durere ascuțită i-a străbătut întregul trup. Chrissy s-a înecat, trupul i s-a ghemuit, rămânând paralizat pentru o clipă. Ce era asta? Ce era asta? Chiar și după ce șocul inițial a trecut, tot trupul îi tremura încă. În timp ce el încă gâfâia și era confuz, Nathaniel a luat cuvântul, cu un ton calm:

– Nimeni nu apreciază un câine care latră.

A continuat cu tonul său firesc, pe îndelete, părând amuzat:

– Zgardele cu șoc electric sunt foarte eficiente în corectarea acestui obicei prost, dar, din păcate, erau interzise din motive de cruzime față de animale. Dar…

Nathaniel a făcut o pauză, ca și cum ar fi încercat să-și stăpânească râsul.

– Care ar fi efectul… dacă ar fi folosite pe oameni?