– Da, imediat ce s-a încheiat audierea, mi-au propus un compromis.

– Păi, deci e aproape gata. Știu.

Procurorul-șef a dat din cap fără prea mult entuziasm, apoi și-a îndreptat imediat privirea în altă parte, dându-mi de înțeles că pot pleca. Cu toate astea, am rămas așezat, fără să mă mișc.

– Mai ai ceva de spus? a întrebat procurorul-șef. Am respirat adânc și am spus:

– Am refuzat.

Procurorul-șef m-a privit fix, în tăcere, fără să spună un cuvânt.

– De ce? Condițiile nu sunt bune?

– Da.

Am încercat din răsputeri să-mi păstrez fața calmă, înăbușindu-mi scrâșnitul dinților. Vocea mi-a rămas calmă:

– Au vrut să reducă acuzația la o infracțiune de gradul al treilea, cu o pedeapsă de cinci ani. Desigur că am refuzat.

– Hm… Asta e cam exagerat.

– În plus, m-au abordat chiar pe hol. Imediat după ce s-a încheiat audierea.

– Nici măcar nu s-au deranjat să treacă pe la birou?

Am confirmat, văzând cum procurorul-șef se încrunta.

– M-au oprit chiar pe hol.

Procurorul-șef a dat din cap, părând să-mi înțeleagă neliniștea.

– Deci, care este propunerea noastră?

– Intenționez să solicit o acuzație de crimă de gradul al doilea, cu o pedeapsă de 30 de ani de închisoare.

– Intenţionezi?

Procurorul-șef mi-a repetat cuvintele cu o privire nedumerită. I-am explicat calm:

– Dacă partea adversă nu acceptă, nu avem altă opțiune decât să ducem cazul în instanță. Dacă părinții nu-l învață ce infracțiune a comis, atunci legea o va face.

Procurorul-șef a clipit, cu fața plină de surprindere.

– Unchiule…

Era pe punctul de a spune ceva, dar s-a oprit. În loc să aștept, am continuat:

– Asta este o infracțiune care nu se negociază. Singurele condiții pe care le pot oferi sunt 30 de ani de închisoare fără eliberare condiționată, 1 milion de dolari despăgubiri pentru familia victimei și o scrisoare publică de scuze adresată presei, în care să-și exprime remușcările pentru faptele sale. Și asta este strictul minim. Dacă nu era suficient de bogat, încât să angajeze firma de avocatură Miller, era condamnat la închisoare pe viață.

– Unchiule…

A bâlbâit de câteva ori, de parcă nu știa de unde să înceapă.

– Deci, ai de gând să depui plângere?

Am răspuns scurt:

– Da.

Când am adăugat cu reticență acea condiție, s-a uitat din nou la mine, cu privirea goală, și a suspinat.

– De ce trebuie să complici atât de mult lucrurile?

A repetat cuvintele avocatului apărării, de parcă era un scenariu pregătit dinainte. A adăugat:

– Și noi avem un buget limitat.

– Dar nu au arătat niciun semn de remușcare, am răspuns indignat, simțind cum enervarea îmi crește. El a dat din cap.

– E inevitabil. Știi cum sunt Alfa, nu-i așa? Ce altceva putem face? Dacă îi aruncăm pe toți în închisoare de fiecare dată când comit o infracțiune, de unde vom face rost de bani să-i hrănim? Țara se va prăbuși, impozitele vor crește vertiginos, oamenii se vor revolta. Doamne, doar gândul la asta e înspăimântător!

Procurorul-șef și-a ridicat dramatic mâinile și le-a lăsat în jos, apoi și-a coborât vocea și mi-a spus:

– Există o limită pe care Beta ca tine și ca mine nu o pot depăși niciodată – și anume poziția pe care o ocupă ei.

Am râs ironic:

– Ca să ocupăm acea poziție, noi Beta, e nevoie să respirăm de două ori mai greu ca să supraviețuim?

Auzindu-mă spunând asta, vena de la tâmplă i s-a umflat.

– Nu am niciun interes să mă joc cu tine!

În cele din urmă, s-a enervat și a strigat:

– Nu-ți voi permite să continui acest caz. Sună imediat avocatul lui Davis și găseşte o înțelegere rezonabilă! Condițiile pe care le-ai propus sunt exagerate, trebuie să faci o ofertă pe care cealaltă parte să o poată accepta – asta se numește negociere! Trebuie să închizi acest caz azi. Dacă continui să acționezi arbitrar, nu te voi ierta! Dacă nu vrei, voi înlocui imediat procurorul responsabil, înțelegi?

În loc să răspund, mi-am mușcat buza și l-am privit fix. Observându-mi atitudinea fermă, procurorul-șef și-a strâns pumnul de parcă era pe punctul de a-l lovi cu putere de masă. În acel moment, o bătaie bruscă în ușă a rupt atmosfera tensionată. Procurorul-șef și-a întors capul, iar eu m-am uitat și eu spre ușă. Persoana care a intrat era asistentul lui.

– Domnule, îmi cer scuze că vă deranjez când sunteți ocupat. Vă așteaptă un oaspete…

– Cine este? a întrebat procurorul-șef, cu vocea încă plină de furie. Asistentul părea derutat de atitudinea lui morocănoasă și a răspuns bâlbâindu-se:

– E mama lui Anthony Smith.

În acel moment, fața procurorului-șef s-a înțepenit, iar privirea i s-a îndreptat spre mine. Am dat din cap, arătând că nu știu. El a suspinat și a spus fără vlagă:

– Las-o să intre.

Asistentul s-a dat la o parte, iar o femeie plinuță, de vârstă mijlocie, a intrat în cameră. Pielea îi era cenușie, iar chipul lipsit de viață. O mamă care își pierduse copilul. Întreaga ei lume părea să se fi prăbușit.

– Domnule procuror general, domnule procuror general.

Ne-a aruncat o privire, apoi a pășit încet și nesigur în cameră. Procurorul și cu mine ne-am ridicat instinctiv în picioare. Aproape că am întins mâna să o sprijinim, temându-ne că va cădea, dar, din fericire, a reușit să ajungă la birou.

– Vă rog să luați loc.

A invitat-o procurorul-șef, dar ea a dat din cap.

– Îmi pare rău că vă deranjez pe toți, care sunteți ocupați. Nu vă voi răpi mult timp.

Vocea îi tremura la fel de tare ca și mersul.

– Vreau doar să știu cum va decurge procesul… Am auzit că, în majoritatea cazurilor de acest gen, oamenii ajung de obicei la o înțelegere cu partea vinovată. Iar dacă se ajunge la o înțelegere, pedeapsa poate fi redusă, chiar suspendată. Știți… Familia lui este foarte bogată și influentă, așa că mi-e teamă de ce se va întâmpla.

Se încordă de parcă ea era cea care aștepta sentința. Dar nu ea era cea care merita să fie pedepsită, iar oricare era crima ei, pierderea copilului era o pedeapsă suficientă.

Procurorul-șef nu și-a putut ascunde ruşinea și a luat cuvântul:

– A, desigur, vom urma procedura corespunzătoare. Vom face cu siguranță tot ce ne stă în putință.

El i-a evitat privirea, incapabil să-și ascundă neliniștea. Ea era derutată de comportamentul lui, ochii ei trecând repede de la mine la procuror. Am rămas tăcut, urmărindu-l atent pe procuror. Înghițind cu greu, ea a continuat:

– Asta nu se va termina fără rost, nu-i așa? Omul acela… va fi pedepsit, nu-i așa?

Ochii ei s-au umplut repede de lacrimi.

– Copilul meu e un copil bun, dar toate ziarele și posturile de televiziune îl denigrează. Copilul meu nu e genul acela de copil. Nu a consumat niciodată droguri și nu a înșelat pe nimeni. Totuși, omul acela, după ce mi-a ucis copilul, cum a putut să facă așa ceva…

În cele din urmă, izbucni în lacrimi:

– Toată lumea-l numește pe fiul meu un leneș. Cum pot să facă asta?