– Domnule procuror, încă nu ați plecat acasă?

Chrissy i-a zâmbit forțat procurorului adjunct care tocmai își băgase capul pe ușă și l-a întrebat.

– Mai am câteva documente de verificat. Puteți pleca.

– Atunci o să plec acum, bine?

Procurorul adjunct zâmbi larg, apoi se întoarse și plecă.

– Bine, ne vedem mâine atunci. Nu te suprasolicita.

– Bine, ne vedem mâine.

Chrissy și-a luat rămas bun, apoi și-a îndreptat din nou atenția asupra teancului de documente. Mai erau doar două zile până la termenul limită. A decis să-i spună lui Nathaniel că va lua un taxi până acasă; noul caz era prea complicat, iar volumul de documente nu putea fi verificat într-un timp atât de scurt.

Și, cel mai important, nu le poți lua cu tine.

Dosarele erau prea numeroase și extrem de confidențiale pentru a fi mutate în altă parte decât acasă la el. Chrissy a ales să rămână la birou pentru a rezolva cât mai multe dintre ele. La urma urmei, să ia un taxi târziu în noapte nu ar fi o problemă.

Aruncând o privire la ceas, presupunând că Nathaniel își terminase programul, Chrissy îi găsi numărul în agenda telefonică și apăsă butonul de apel.

– Ce s-a întâmplat?

Nathaniel a răspuns la telefon mai repede decât s-a așteptat, ceea ce l-a determinat pe Chrissy să scoată inconștient un suspin de ușurare.

– Ăăă, ai ajuns acasă?

– Suntem pe drum.

Auzind vocea de la celălalt capăt al firului, Chrissy a răspuns:

– Atunci e bine. Îmi pare rău că te-am anunțat târziu, dar azi voi ajunge acasă târziu. Poți să te duci, nu e nevoie să mă aștepți.

Nathaniel nu a răspuns imediat. A rămas tăcut, de parcă ar fi cântărit cuvintele lui Chrissy, apoi a început încet să vorbească:

– Să vii târziu? Ce vrei să spui?

Chrissy înclină capul, nedumerit, apoi repetă:

– Literalmente. Du-te tu. Eu o să iau un taxi până acasă.

– De ce?

A urmat un moment de tăcere înainte ca el să vorbească în cele din urmă. Chrissy, răsfoind documentele din fața lui, a răspuns:

– Am prea multe documente de analizat pentru noul caz pe care tocmai l-am primit.

– Poți să le aduci aici.

– Mulțumesc, dar aș vrea să refuz.

Chrissy a refuzat politicos oferta lui Nathaniel, adăugând:

– Sunt prea multe de parcurs și, în plus, casa ta n-are nicio legătură cu problemele astea, de ce le-aş aduce acasă? O să-mi ia doar vreo 2-3 ore, poți să te duci tu acasă mai întâi. Oricum, n-o să fie prea târziu.

– O să fie mult trecut de miezul nopții.

Nathaniel a luat din nou cuvântul. Știa că Nathaniel nu va ceda ușor, dar această insistență era totuși imprevizibilă. Simțindu-se ruşinat, Chrissy a decis să pună capăt conversației:

– Pentru mine e ceva firesc, nu e mare lucru. Îmi pare rău că te-am sunat târziu, închid acum. Ne vedem mai târziu.

Fără să-i dea șansa să mai spună ceva, a închis. Împrejurimile au devenit brusc liniștite, iar el s-a simțit puțin ciudat.

Oare sunt prea categoric?

Chrissy a făcut o pauză pentru o clipă, apoi a scuturat repede din cap ca să alunge gândul. Ce-i venise în cap? A spus doar adevărul.

Și-a spus că e nevoie să se concentreze imediat asupra muncii. Să termine repede, ca să poată pleca acasă și să se odihnească. Patul pe care i-l dăduse Nathaniel era incredibil de moale și comod. Era complet diferit de salteaua lui ieftină și scârțâitoare. Doar faptul că nu scotea niciun zgomot era un motiv de recunoștință, și totuși era incredibil de comod.

Probabil că era foarte scump…

Aceea era salteaua pe care nu avea să se mai întindă niciodată după ce săptămâna pe care o promisese se va termina. Era păcat, dar nu putea face nimic în privința asta. Și-a spus că e nevoie să muncească de două ori mai mult ca să nu piardă timpul, apoi s-a îngropat în teancul gros de dosare.

– Ah…

Tocmai terminase o sarcină și își freca umerii dureroși, când Chrissy se opri brusc. Pași răsunau din hol, ritmici și clari. Cine altcineva ar putea fi aici la ora asta, în afară de el? Poate era paznicul care făcea rondul.

Tocmai când era pe punctul de a se ridica să-și mai facă o cafea, a observat că pașii se apropiau de biroul său. Sunetul răsuna clar în holul pustiu. Fața lui Chrissy a devenit palidă brusc.

Nu, revino-ți. Asta nu se va mai întâmpla.

Închise ochii strâns, respirând sacadat. Tipul acela nu va veni din nou să-l caute. Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Amintește-ți ce a spus tipul acela. Acum era adult. Nu mai era cineva pe care tipul acela să-l poată atinge. Revino-ți, nu era el. Pașii aceia… trebuie să fie…

Dintr-o dată, mintea mi s-a limpezit. Când a apărut sentimentul vag – nu, aproape cert – privind identitatea acelor pași, tot ce era în fața mea a devenit la fel de clar ca ceața care se risipește, iar toată neliniștea a dispărut. Clar. Nu era nicio îndoială. Pentru că acești pași…

Fără ezitare, Chrissy a făcut un pas înainte și a deschis ușa cu putere. Bărbatul care stătea afară părea pe punctul de a bate la ușă, dar se oprise, privindu-l cu ochii lui adânci. Văzând silueta cunoscută, Chrissy nu s-a putut abține să nu zâmbească larg.

Datorită ritmului acelor pași, nu putea fi decât al acestui bărbat.

– Bine ai venit, infirmule.

Nathaniel zâmbi ușor la salutul băiatului.

– Era o primire foarte călduroasă.

Cu aceste cuvinte, Nathaniel îi înmână lui Chrissy punga mare de hârtie pe care o ținea lângă el (sub brațul cu care se sprijinea de baston).

– Ce e asta?

Chrissy o luă, nedumerit, și descoperi că era plină cu sandvișuri împachetate cu grijă. Înainte de privirea lui întrebătoare, Nathaniel i-a explicat calm:

– Voiam să te întreb ce ți-ar plăcea să mănânci, dar mi s-a părut că ar fi prea multă bătaie de cap.

Deci tu plătești totul? Chrissy  a rămas uimit, clipind de câteva ori surprins, înainte de a-și recăpăta calmul și de a face un pas înapoi.

– Intră.

– Scuză-mă, a răspuns Nathaniel politicos și păși încet în birou. Sunetul bastonului său lovind podeaua răsună în spațiul tăcut. Se opri în fața biroului și se uită în jur. Chrissy așeză punga cu sandvișuri pe birou și se întoarse:

– Vrei niște cafea? Nu e de cea mai bună calitate, dar…

Cafeaua de la parchet nu se putea compara, desigur, cu gustul rafinat al lui Nathaniel Miller, dar era tot ce avea la îndemână. Nathaniel dădu ușor din cap. Chrissy se întoarse și se îndreptă spre zona unde se prepara cafeaua. Procurorul adjunct nu ar fi apreciat ca altcineva să-i folosească spațiul personal, dar de data asta nu avea de ales. În timp ce căuta boabele de cafea și le punea în aparat, așteptând ca şi cafeaua să se scurgă, Chrissy încerca să-și pună ordine în gânduri cu privire la situația actuală.

De ce a venit tipul acela tocmai până aici?

Răspunsul se afla, cu siguranță, doar în mintea lui Nathaniel. Când şi Chrissy s-a întors cu cele două pahare de hârtie, el stătea încă în același loc. O senzație ireală a învăluit spațiul; stătuse chiar aici când s-au întâlnit prima dată. Apoi, un gând amenințător i-a trecut prin minte.

Prezervativele!

Inima lui Chrissy bătea cu putere când își aminti de “jucăria” răutăcioasă ascunsă în sertarul biroului său. Sudori reci începură să-i apară pe tâmple. Nathaniel se apropie. Se mișcă mai aproape, ca un șarpe suplu care se strecoară pe o ramură în căutarea prăzii, ușor, dar hotărât.

– Mulțumesc, a şoptit Nathaniel cu vocea lui caracteristică, gravă. Luă ceașca de cafea din mâna băiatului. În clipa în care degetele lui lungi și puternice îi atinseră pielea lui Chrissy, acesta își ținu respirația.