Capitolul 5 – Gânduri nerostite

Tocmai când Jiang Xiaoshuai îl conducea pe un pacient până la ușă, zări două siluete familiare nu departe. Mușchii feței i se crispară ușor.

La naiba! N-au trecut nici trei ore de când a plecat. De ce l-a adus înapoi atât de repede?

De data asta, Yue Yue era vizibil iritată. Îl împinse pe Wu Qiqiong direct în brațele lui Jiang Xiaoshuai și plecă fără să scoată un cuvânt.

Jiang Xiaoshuai îl sprijini pe Wu Qiqiong și îl conduse înapoi în salon. Wu Qiqiong se văita încet, era într-o stare jalnică.

– Hai, frate… Eu doar glumeam cu tine, de ce te-ai lovit iar la cap? Chiar ți-a fost așa dor de mine?

Wu Qiqiong schiță o grimasă dureroasă.

– Tot vrea să ne despărțim…

După ce i-a curățat rana, Jiang Xiaoshuai i-a făcut o anestezie locală și a început să-l coasă. Ca să-l mai liniștească, au intrat într-o discuție lejeră.

– Și ce motiv a invocat de data asta?

– Că sunt zgârcit…

Jiang Xiaoshuai izbucni în râs.

– Chiar crezi că sunt? întrebă Wu Qiqiong, simțindu-se rănit. M-am angajat de doar doi ani, am salariu mic, dar niciodată n-am lăsat-o să ducă lipsă de ceva. A vrut iPhone, am strâns trei luni, am adunat cu greu 5.000 de yuani ca să i-l iau. I-a plăcut un set de cosmetice de peste 1.000, mi-am vândut telefonul ca să i-l pot cumpăra. Telefonul meu e de cinci ani. A căzut în toaletă de patru ori și tot n-am vrut să-l schimb.

– Dacă o iei așa, cred că prietena ta a făcut o alegere înțeleaptă, zise Jiang Xiaoshuai cu o voce neutră.

Ochii lui Wu Qiqiong aproape că ieșeau din orbite.
– De ce?

– Ca să nu te mai chinuiești singur în halul ăsta.

Wu Qiqiong clocotea pe dinăuntru. Se mișcă puțin, dar rana i se întinse și îl duru. Grimasa i se întipări pe față.

– Gata! Nu te mai agita!

Jiang Xiaoshuai îi potrivi capul într-o poziție dreaptă și se uită fix la el. Wu Qiqiong chiar avea trăsături plăcute. Era gras când venise prima oară la clinică, iar chipul îi era deformat. Acum că a slăbit, i se conturau bine trăsăturile. Chiar dacă nu ajungea la nivelul unei „zeițe” ca Yue Yue, nu avea de ce să se umilească în halul ăsta.

– Doctore, cât durează până mă vindec de data asta?

– Nu e la fel de grav. Dacă ai grijă de tine cum trebuie, o lună.

În luna care a urmat, Wu Qiqiong a venit zilnic la clinică pentru tratament. În timp, s-au apropiat și Wu Qiqiong a început să-i povestească totul.

– Suntem trei frați. Am două surori mai mari. Cea mare e trecută de 40 de ani, copilul ei e la liceu. A doua s-a măritat în sud și tocmai a născut un băiat. Tata a murit acum doi ani, de tromboză venoasă cerebrală. Eu sunt mezinul. Răsfățatul casei. Ai mei mă cocoloșeau cu tot ce e mai bun. Sora a doua mereu a fost nemulțumită din cauza asta.

– Am fost mereu un copil model. Primul în clasă. Tot cartierul mă lăuda: „Nu mai găsești un băiat ca al treilea copil al familiei ăsteia.” N-am făcut niciodată vreo prostie. Învățam bine. Acasă ajutam la treabă. Țin minte că pe vremuri nu era scaner în autobuz. Odată m-au împins afară înainte să plătesc și am alergat după autobuz până la capăt de linie, doar ca să-mi plătesc biletul. Apoi am mers acasă mândru nevoie mare.

– N-am chiulit niciodată în facultate. Primeam bursă în fiecare an. Odată, prietena mea a vrut să chiulesc cu ea ca să mergem la cumpărături. Am refuzat. Prima oară când am luat o cameră împreună, am stat toată noaptea uitându-mă la televizor. Chiar și când a vrut să mă îmbrățișeze, n-am profitat. După ce m-am angajat, toți colegii mai „ciupeau” câte ceva de la birou. Eu niciodată. Ce-i al meu e al meu, ce nu e, nici nu pun mâna.

După atâta vorbă, Jiang Xiaoshuai oftă adânc.

– Ai dus-o greu, frate, ai dus-o greu…