Capitolul 6 – Împrumut de la mama

Wu Qiqiong stătea întins pe burtă, cu perfuzia în mână. Întoarse capul spre Jiang Xiaoshuai.

– Mi-am păstrat mereu demnitatea, n-am făcut niciodată ceva de care să-mi fie rușine. I-am dăruit toată inima mea. De ce vrea să ne despărțim?

– Pentru că ești prea rigid, prea ușor de înțeles. Și s-a plictisit. Oricine are dorința de a cuceri pe cineva. Când sentimentul acela dispare treptat, se pierde și interesul. Ți-ar plăcea să joci același joc sau să te uiți la același serial iar și iar?

– Mie da. Am văzut Drawing Sword de peste 20 de ori.

Jiang Xiaoshuai rămase fără replică.

– Câți oameni mai sunt ca tine, atât de fixați pe o idee?

Wu Qiqiong scrijelea cu unghia carcasa telefonului, de unde aproape se dusese tot vopseaua. Nesigur, îl întrebă:

– Spune-mi… dacă după ce mă fac bine mă întâlnesc cu ea și-i ofer un cadou scump, ca să-i arăt că nu sunt zgârcit, ar mai vrea să se despartă de mine?

Jiang Xiaoshuai i-o spuse blând:

– O rădăcină care nu te iubește va crește mereu noi crengi de scuze. Tu rupi una într-o zi, ea face alta în câteva secunde. N-ai cum să ții pasul cu ritmul în care te respinge, oricât te-ai strădui s-o mulțumești.

– Nu cred. Wu Qiqiong era convins.

Jiang Xiaoshuai îl plesni ușor peste cap, enervat.

– De ce ești așa de încăpățânat?

– Eu gândesc logic. Orice concluzie are nevoie de dovezi. Fără motive concrete, nu pot trage o concluzie. Tu citești prea multe romane și îți imaginezi lucruri. De fapt, între oameni nu-i chiar așa complicat. Uneori doi oameni se despart pentru că nu mai pot comunica. E ceva cât se poate de comun.

– Bine! Jiang Xiaoshuai se lăsă păgubaș. Cum vrei tu!

Timpul trecu repede. Venise frigul, iar rana lui Wu Qiqiong se vindecase complet. În ultima lună mai slăbise încă cinci kilograme. Arăta mai bine, era mai vioi, și cu fiecare zi devenea mai în formă. Vorbea zilnic cu Jiang Xiaoshuai, așa că zilele nu i se mai păreau apăsătoare. Ba chiar și firea i se îndulcise.

– Chiar pleci de tot de data asta? Jiang Xiaoshuai îl privi din colțul ochiului. Nu te mai întorci, așa-i?

– Cel mai probabil nu. De data asta sunt mai sigur.

Jiang Xiaoshuai oftă adânc.

– Bine. Atunci du-te. Dar să mai treci pe aici, dacă ai timp.

Wu Qiqiong ieși din clinică hotărât. De data asta, parcă nu-i mai era atât de dor de Yue Yue. Nu o sună imediat. Ocoli și se duse direct acasă.

Mama lui stătea pe patul de cărămidă și cosea niște pantaloni groși din lână pentru nepotul ei. Azi nimeni nu mai poartă pantaloni așa grei și dificil de spălat, dar ea voia să-i facă oricum. Credea că cei din comerț nu țin de cald suficient de bine. Cu niște bumbac și material textil, lucra cu răbdare la ei. Dar vârsta își spusese cuvântul, vedea tot mai greu. Îi era din ce în ce mai greu să bage ața în ac.

Deși o dureau mâinile, nu reușea deloc.

– Lasă, mama, te ajut eu.

Wu Qiqiong apucă acul între degetele-i groase. În ochii lui străluceau reflecții tăcute. În acel moment, nu vedea decât acul și ața din fața lui.

– Copile, ce slab ai ajuns. Inima mamei se strânse.

Wu Qiqiong zâmbi ușor.

– Țin dietă.

– Nu-ți stă bine așa slab. Erai mai frumos când erai mai plin.

– Nu contează dacă-ți place ție. Trebuie să-i placă nurorii tale, nu?

– Și când vine Yue Yue la noi?

Wu Qiqiong îi întinse acul cu ața și ocoli răspunsul.

– Curând. E foarte ocupată cu serviciul zilele astea.

Mama lui încuviință și își continuă cusutul.

Wu Qiqiong o privi cum punea resturile de material într-o cutie de pantofi. Nici nu știa la ce-i mai trebuiau. Cutia aceea o aveau de ani de zile. Chiar și după ce firma respectivă dădu faliment, cutia rămăsese la fel de rezistentă, nedeformată. Simți un nod în gât. Nu putea să spună ce avea pe suflet.

– Ai ceva să-mi spui, nu-i așa? Mama lui îi văzu neliniștea din privire.

Wu Qiqiong nu găsea cuvintele. Nu putea. Pur și simplu nu putea să i le spună.

Mama îl înțelegea. Se întinse cu greu pe partea cealaltă a patului. Pe margine stăteau grămezi de pături împăturite. Dădu două la o parte și desfăcu una de dedesubt. Scoase vatelina și materialul. Înăuntru era un mic buzunar cusut atent. Desfăcu strat după strat, până scoase o punguță bine închisă. După ce desfăcu și acea punguță, înăuntru nu erau decât zece mii de yuani.

– Mamă, ți-i înapoiez, jur, zise Wu Qiqiong.

Mama lui îl atinse ușor pe mână.

– Noi suntem mamă și fiu. Nu trebuie să-mi dai niciun ban înapoi.