Capitolul 26 – O schimbare de ocupație

Nu trecuse nici măcar o lună de când Chi Cheng începuse să lucreze în Consiliul Orașului , că tatăl său l-a și transferat în departamentul de poliție. Motivul din spatele acestui act era că Yu, mama lui Chi, auzise că fiul ei fusese stropit cu terci de către un vânzător ambulant și a plâns de durere. L-a tot cicălit pe Yuan, spunând că slujba de la Consiliu e obositoare, are o reputație proastă în societate, și că nu voia ca fiul ei să rămână acolo. Yuan n-a mai suportat-o și, în cele din urmă, a fost de acord.

Chi a fost chemat acasă în ziua aceea.

– Șerpii tăi sunt sub supravegherea cuiva, spuse Yuan. Dacă vrei să-i vezi, stai cuminte la serviciu. Nu m-am băgat în treaba ta de când erai copil, nu m-am opus să crești șerpi, dar asta poate fi doar un hobby. Nu-mi pasă câți bani ai câștigat din toate luptele alea, e mai important să ai un loc de muncă serios. Și încă ceva, ți-am rezervat sala de nuntă. Îți dau un an să-ți găsești o iubită. Dacă nu ești capabil, te însori cu cine aleg eu.

– Sigur, atâta timp cât nu-i e frică de șerpi, a spus Chi.

Yuan s-a înfuriat:

– De ce trebuie să aduci mereu vorba de chestiile alea?!

Chi și-a pus mâna sa mare pe Zizi, i-a mângâiat ușor capul, exprimându-și afecțiunea neclintită.

Yu îi spunea lui Yuan că fiul lor nu are acum o iubită și că nu ascultă nimic din ceea ce i se spune. Să aștepte până va avea una, atunci va ști cum să aibă grijă de cineva și va învăța să cântărească lucrurile altfel.

Înainte ca Chi să plece, Yuan l-a mai întrebat o dată:

– Fiul unui tip numit Wang a rămas paralizat de la brâu în jos. E creația ta?

Tatăl lui Wang Zhen Long (iubitul lui Yue Yue) era Wang Jia Cun. Locuiau în Vest, apoi veniseră în oraș să pornească o afacere, dar banii pe care îi câștiga nu erau suficienți ca să-și întrețină fiul. Yuan îl cunoștea pentru că Jia apelase la unul dintre subalternii lui, așa că își amintea vag despre acest om. Ceva i se întâmplase lui Long și Chi fusese și el acolo. Deși investigațiile nu găsiseră nicio legătură cu Chi, Yuan era îngrijorat că el ar fi fost autorul.

Chi a răspuns rece:

– Nu cunosc niciun tip pe nume Wang.

– Sper să fie așa.

Era sfârșitul anului, portofelele oamenilor erau pline de banii de prime, iar rata criminalității era la apogeu. Departamentul de poliție se transformase într-un grup anti-hoție: sute de polițiști lucrau sub acoperire, înconjurând hoții, și zeci de persoane erau prinse zilnic. Chi era nou în departament, dar a fost imediat trimis pe teren.

La început, nimeni nu băga în seamă faptul că Chi era cel mai puternic dintre ei, până la urmă era bogat și avea spate puternic. Nu era grăbit să fie promovat, atât timp cât nu făcea greșeli. Cine s-ar fi gândit că avea să iasă din centru pe jumătate adormit, dar totuși reușea să prindă peste zece oameni în doar câteva ore. După atâta timp petrecut cu animalele, Chi dezvoltase o vedere extrem de ageră, putea să deosebească dintr-o privire cine e hoț și cine nu.

Hoții lucrau în grupuri, iar poliția îi prindea tot în echipe. Odată ce cineva era prins, câțiva polițiști săreau pe el până când ambele mâini îi erau încătușate. Abia atunci se considera prins.

Chi era un caz diferit, prefera să lucreze singur.

În ziua aceea stătea în stația de autobuz, privirea lui absentă scana străzile, apoi s-a fixat pe doi tipi. Călătorii se înghesuiau să urce în autobuz, unul dintre ei bloca intenționat urcarea, iar oamenii din spate îl înjurau și strigau la el. În același timp timp, complicele lui își băgă capul în geanta unei femei…

Când era cât pe ce să reușească, cineva l-a apucat de braț. S-a întors și a văzut o față care zâmbea larg.

Când autobuzul a pornit din stație, toți pasagerii își întindeau gâturile să vadă ce se întâmplă afară. Scena nu era pentru cei slabi de inimă. Hoțul a fost târât pe stradă vreo 5 metri de către Chi, pielea de pe față aproape i se jupuise complet. Celălalt tip a vrut să fugă după ce a văzut în ce hal a ajuns complicele lui, dar Chi l-a prins de guler și l-a aruncat într-un panou informativ. Și-a pierdut și cei doi dinți din față.

În ultimele zile o mulțime de oameni făceau febră, clinica era arhiplină, toți primeau perfuzii. Shuai lucra la foc continuu, trecea dintr-un salon în altul, schimba perfuzii, prescria rețete și trebuia să suporte plânsetele copiilor.

Wu Suowei, alături, se juca nepăsător cu un capac de sticlă, antrenându-și agilitatea degetului mijlociu și a arătătorului.

– Wu, dă-mi o seringă.

Shuai s-a întors să ia un flacon de medicamente, apoi și-a dat seama că Wu nici măcar nu se mișcase, încă se juca cu capacul.

– Hei, ți-am zis să-mi dai o seringă, m-auzi?

Wu nici nu și-a ridicat capul și a răspuns:

– E în buzunarul tău.

Shuai și-a atins buzunarul cu neîncredere. Chiar era acolo o seringă sigilată. Ce vrăjitorie e asta? Nici măcar nu-l văzuse pe Wu ridicându-se, nu simțise nimic, cum a ajuns seringa în buzunarul lui?

Wu zâmbea șiret, se pare că aproape stăpânea abilitatea.

După muncă, Shuai l-a întrebatȘ

– De ce te tot joci cu capacul ăla?

– Îmi antrenez degetele, a spus Wu, întinzând mâna dreaptă.

Shuai a râs:

– Te chinui atâta doar pentru plăcerea ta.

Wu s-a enervat și i-a dat un pumn în piept.

– Nu bate câmpii, vorbesc serios.

Shuai își îngustă ochii:

– Și pentru ce-i tot antrenamentul ăsta?

Wuîi șopti la ureche lui Shuai:

– Am cunoscut de curând un tip, are niște abilități nebune. Are o grămadă de ucenici prin zonă. Învăț de la ei acum, apoi, după ce reușesc, le dau 20%.

Shuai a înțeles pe loc și a reacționat imediat:

– Nu poți fura de la oameni!

– Ce-i rău în asta? spuse Wu nepăsător. Sunt hoți peste tot. Decontările fictive nu sunt tot furt de la contribuabili? A treia roată la căruță nu fură partenerii altora? Tu n-ai cumpărat niciodată DVD-uri piratate? N-ai citit niciodată cărți piratate?

Shuai se simțea derutat de vorbele lui Wu. Se uita la el, nu părea deloc rușinat de ce spunea.

– Ești mai capabil decât mentorul tău. Nici eu nu-s așa de ticălos ca tine.

– Ia de la bogați, dă la săraci!  spuse cu voce tare Wu.

Shuai râse batjocoritor:

– Pe cine ajuți, mai exact? Că nu prea văd…

– Pe mine!

Wu se bătu cu palma pe piept.

– Sunt sărac, nu-i așa? M-am gândit bine: nu fur de la bătrâni, nu fur de la studenți care lucrează cu jumătate de normă. Fur de la oamenii nesimțiți. De exemplu, ăia care se bagă în față la coadă, ăia care nu plătesc biletul de autobuz, ăia care se poartă aiurea în public…

– Pff…

Shuai ridică o sprânceană.

– O zici de parcă ai salva lumea.

Wu părea relaxat, dar în sinea lui era de multă vreme neliniștit. N-ar fi vrut să ajungă aici, dar problema era că venea sfârșitul de an, toată lumea își primise primele, iar maică-sa nici măcar nu știa că își dăduse demisia. Ca vânzător ambulant câștiga bani cinstiți, dar era mereu vânat, mereu trebuia să se ascundă. În plus, polițistul chel îl recunoscuse, nu mai putea ieși pe stradă la muncă.

– Am auzit că poliția a strâns plasa în zonă. Sunt o grămadă pe străzi, prind hoți.

– Nu-ți face griji.

Wu îi dădu lui Shuai o palmă ușoară pe umăr.

– Mă duc noaptea. N-au chef de ore suplimentare.

Shuai tot i-a mai spus:

– Să știi când să te oprești.

– Am înțeles.