Capitolul 25 – Tachinându-l pe doctor

 Tocmai terminase de curățat clinica, când podeaua strălucitor de curată a fost pătată din nou de amprenta unui pantof nedorit.

Shuai își îndreptă brusc spate, privind rece către Guo . Era a nu știu câta oară când acesta dădea buzna acolo. De când îl urmărise pe Wu până în clinică și schimbaseră câteva vorbe, Guo își dezvoltase un interes tot mai intens pentru el. Venea aproape zilnic, prefăcându-se pacient doar ca să-l audă certându-l, și părea că nu se sătură niciodată.

— Doctore Shuai, sufăr de o boală gravă, spuse el cu un aer teatral.

Shuai nici măcar nu-l privi. Doar luă mopul și începu să șteargă cu hotărâre urmele enervante de pași.

Ochii acelui bărbat îl urmăreau pe Shuai peste tot, iar venele de pe globii oculari păreau că vor să iasă afară, lungindu-se precum niște sfori cu care ar fi vrut să-l lege chipeșul doctor și să-l urce direct în mașină. Pe când își imagina asta, mâinile lui scăpară de sub control, își înfășură brațele în jurul taliei lui Shuai, trăgându-l atât de aproape încât între ei nu mai rămase niciun pic de spațiu.

— Doctore Shuai, ce detergent folosești? De ce miroase atât de plăcut?

Fața lui Shuai era plină de dispreț, iar sprâncenele i se încruntară. Se întoarse brusc și îi dădu lui Guo un pumn în față. Guo nu făcu nicio mișcare să se ferească, primi lovitura cu nonșalanță, apoi scoase limba și își trecu cu ea peste locul unde îl lovise Shuai, într-un gest provocator.

Shuai era pe punctul de a-i trage și al doilea pumn, dar Guo îl apucă strâns, oprindu-l.

— Dacă mă tratezi, promit să nu te mai deranjez.

Shuai își coborî încet pumnul și se așeză la birou.

— Și unde te doare?

Guo răspunse calm:

— Ieri, când mi-am dat pantalonii jos, am observat că… testiculele mele au dimensiuni diferite. Diferența e destul de clară. Tu ce zici, să fie de vină organele sau ochii mei? Doctore Shuai, nu vrei să-mi dau pantalonii jos, să te uiți și tu? Să vezi dacă într-adevăr sunt de dimensiuni diferite?

Privirea lui fixă era obraznică și insuportabil de provocatoare.

 

Shuai era destul de calm; ridică încet două pastile.

— Sunt la fel? întrebă el.

Guo încuviință din cap.

— Atunci n-ai nimic la ochi, spuse Shuai.

— Înseamnă că e ceva la organe, zise Guo prefăcându-se îngrijorat. Ce-ar fi să mă ajuți cu un pic de „ajustare”? Nu scrie afară „Mâini iscusite care aduc primăvara înapoi”?* Am mare nevoie de mâna ta chiar acum…

Apucă mâna lui Shuai, apăsând-o pe părțile lui intime.

— …ca să-mi redobândesc vigoarea.

— Nu e nevoie, răspunse Shuai retrăgându-și mâna. Mai bine o scoți de tot și scapi de griji pentru totdeauna.

Tocmai atunci ușa se deschise și Wu Suowei intră în cameră.

Până în acel moment, Shuai păstrase o atitudine rece, dar când îl văzu pe Wu cu capul ras, se schimbă brusc.

— De ce te-ai ras în cap?

Și Guo îl privi, apoi pufni în râs:

— Asta e moda acum? L-am văzut pe chelul ăla, Chi, acum câteva zile, și-acum apare și ăsta, tot ras.

Wu intră în cameră și-și schimbă hainele. Ieși învelit doar cu o pătură cenușie pe umeri.

Guo îl fixă pentru o clipă – capul lucios, ochii sclipitori și pătura – apoi izbucni în râs și strigă peste umăr:

— Hei, Wang, nu-i așa că seamănă cu călugărul ăla din serial?

Wang se prăpădi de râs.

Meditația lui Wu dăduse roade, se uită direct în ochii lui Guo cu o privire calmă și pătrunzătoare.

— Tu chiar ai o problemă gravă la ochi… ți-s plini de rahat.

Guo nu înțelese ce voia să spună Wu. Alții observaseră că ochii îi erau plini de vinișoare roșii, dar Wu spusese că sunt galbeni, tocmai de aceea făcuse acea remarcă.

Chiar și după ce Guo plecă, Shuai încă mai râdea pe seama întâmplării.

Wu își frecă ceafa:

— Chiar a fost atât de amuzant?

Fața lui Shuai se înăspri brusc, iar vocea i se făcu serioasă:

— Ce s-a întâmplat cu părul tău?

Wu aruncă pătura deoparte, oftă adânc, apoi îi povesti totul lui Shuai de la început.

Zâmbetul lui Shuai se lărgi:

— Deci chiar te-au prins?

— Da…

Wu părea încă amărât

— Purtam mască, cum de m-a recunoscut?

— Cine altcineva mai sparge cărămizi cu capul?

Wu Suowei nu era convins. Avea sentimentul că ochii îl dăduseră de gol. Se privi în oglindă, apoi o ridică și se cercetă din diferite unghiuri. Simțea că ochii îi arătau ciudat.

— Hei, Shuai… crezi că ar trebui să-mi cos colțurile ochilor? Mi se pare că sunt prea mari.

— Glumești?! izbucni Shuai. Cea mai frumoasă trăsătură a feței tale sunt tocmai ochii ăștia! Mulți și-ar dori să-i aibă!

— Sunt prea mari, oricine îmi citește gândurile dintr-o privire. Dar oamenii inteligenți, de obicei, nu au ochi atât de luminoși.

Shuai îi prinse ușor o geană închisă la culoare, curbă, și spuse rar:

— Te înșeli. Cu cât e arma mai ascuțită, cu atât mai bine. Dar trebuie șlefuită în timp și cu grijă. Folosește-o în favoarea ta. Lasă ca arma să fie doar a ta, și nimeni altcineva să nu o poată mânui.

Shuai nu spunea lucrurile direct — dar, oricât de multe năzbâtii ar fi făcut Wu, când îi privea în ochi, lui Shuai i se părea întotdeauna că e cinstit și curat. Aceasta era o calitate rară, aproape imposibil de găsit.

 

Nota Traducătorului

* expresia chineză 妙手回春 – „mâini iscusite care readuc primăvara” – este o expresie care se referă la doctori foarte pricepuți, capabili să vindece boli grele și să redea sănătatea, aproape ca un miracol.