– Te descurci bine alături de copii, ești bun cu mine — dacă nu erai un om bun, nu m-aș fi îndrăgostit de tine. Serios.

– Alfa extremi nu au simțul vinovăției, Koi.

Ashley nu s-a mai putut abține și a spus cuvintele pe care le ținea înăuntru.

– Tatăl meu l-a ucis pe Omega care m-a născut și apoi s-a sinucis. Dacă ai ști cât de crud era Dominic Miller cu el, n-ai putea spune niciodată așa ceva.

În plus, Ashley nu era cu nimic diferit. Nu-și distrusese oare propriul creier doar pentru a-l avea pe Koi? Privindu-l pe Koi în felul acela, nu s-a gândit nici măcar o clipă la cât de mult îl va chinui asta pe Koi.

Nu, de fapt, credea că era chiar mai bine. Cu cât te doare mai mult, cu atât mai puțin ai putea să mă părăsești.

– Și tu ești un Omega. Chiar dacă ești un Omega Extrem, propriii tăi copii ar putea înnebuni și te-ar putea ataca. Nu te-ai gândit niciodată la asta?

– O să fiu atent.

– Nu trebuie să fii atent. E de bun simț că nici măcar fiarele nu fac astfel de lucruri.

– Da, hai să-i învățăm asta. Bine?

În ciuda cuvintelor dure, Koi nu a renunțat. Privind în sus spre fața puternic deformată a lui Ashley, Koi a încercat să-l liniștească din nou. Atitudinea lui absolut neclintită i-a frânt însă spiritul lui Ashley. Ashley și-a ridicat mâinile, apoi le-a lăsat să cadă fără vlagă, înainte de a izbucni enervat.

– Era doar o pierdere a controlului. Nu e ceva la care să dai o importanță atât de mare.

– Dar s-a întâmplat, a spus Koi, mângâindu-și tandru propria burtă.

– Copilul ăsta e un dar, Ash. Așa că hai să-l prețuim, bine?

Ashley se uită la chipul lui sincer, cu o dispoziție sumbră. Din cauza leziunii cerebrale care se produsese deja, ceva de genul acesta s-ar putea întâmpla din nou în viitor. Dar dacă şi Koi era atât de încăpățânat și de rezistent, nu-l putea forța să se urce pe masa de operație.

– Aah…

În cele din urmă, Ashley își acoperi fața cu ambele mâini și se lăsă pe canapea. Koi se așeză lângă el, care stătea aplecat, alături de coatele sprijinite pe coapsele desfăcute, și îi mângâie umărul cu o expresie îngrijorată, incapabil să spună ceva.

– Operația.

– Poftim?!

La auzul cuvintelor mormăite, cu fața încă ascunsă în palme, Koi întrebă grăbit, iar Ashley vorbi fără să-și ia mâinile de pe față.

– De data asta, o să fac operația cu siguranță. Ca să nu mai trec niciodată prin situația asta absurdă.

Auziind vocea teribil de abătută, Koi nu putu spune decât:

– Bine.

Până atunci, mai exista încă speranță. Ashley credea că, dacă ar fi făcut operația, astfel de nenorociri nu s-ar mai fi întâmplat. Așa că a anulat operația lui Koi și și-a programat-o pe a sa. Totul a decurs fără probleme. Nu era nevoie să existe alte variabile. Așa credea el, dar realitatea era alta.

– Operația este dificilă.

Privind chipul îngrijorat al medicului, culoarea i s-a scurs din nou de pe fața lui Ashley. O altă trăsătură blestemată îi stătea în cale. Alfa extremi nu răspund bine la medicamente, așa că riscul de dependență este semnificativ mai mic, dar, pe de altă parte, asta determină ca anestezia să fie dificilă.

Medicamentele special concepute pentru ei ar fi putut avea efecte necunoscute asupra lui Ashley, al cărui creier era deja parțial afectat. Este posibil ca anestezia însăși să nu funcționeze. Confruntat cu nenumărați factori de risc, medicul era reticent să efectueze operația. Ashley simțea chiar un sentiment de dezgust față de sine, de parcă era blestemat de Dumnezeu.

La naiba.

Ashley a închis ochii și și-a dat capul pe spate.

Oare ăsta e karma?

Nu se putea abține să nu se gândească la asta. Rezultatul faptului că s-a distrus pe sine pentru a-l avea pe Koi era tocmai acesta. Atunci, Ashley nu avea de ales decât să accepte situația. Indiferent de preț, dacă-l putea avea pe Koi, ar fi suportat totul cu bucurie.

Chiar dacă era o nenorocire.

Auzind vestea nefericită, Koi s-a agitat, dar a încercat din răsputeri să-l consoleze pe Ashley.

– O să fie bine, Ash. Pot să iau anticoncepționale, să folosesc prezervative, există o mulțime de alte metode. S-ar putea să se inventeze și medicamente noi, nu-i așa?

Koi i-a luat mâna lui Ashley și i-a așezat-o pe burta lui.

– Nu-ți face griji, acest copil va semăna cu amândoi, jumătate din fiecare.

Dar, în loc să fie liniștit de aceste cuvinte, fața lui Ashley s-a strâmbat.

– Nu, am deja trei copii care seamănă cu mine. Vreau un copil care să semene în întregime cu tine.

Abia s-a abținut să spună că se săturase de fețe care semănau cu a lui, dar tonul său rece era plin de dezgust. Koi s-a corectat în grabă.

– Bine,atunci. Un copil care să semene cu mine.

Văzând cum el dă din cap în semn de aprobare, Ashley s-a calmat în sfârșit și a întins mâna. Trăgându-l pe Koi într-o îmbrățișare și sărutându-l, disconfortul clocotitor, disprețul de sine și tot felul de alte lucruri din pieptul său s-au potolit oarecum.

Da, acest copil va fi diferit.

Mângâind trupul lui Koi, se gândi. Nu era acesta deja al patrulea copil? De data asta, trebuie să semene cu Koi. Trei sunt destui, cei care seamănă cu mine. Statistic vorbind, de data asta este plauzibil.

Poate că asta s-a întâmplat ca să se nască un copil care să semene cu Koi.

Pe măsură ce repeta asta, gândul se transforma într-o convingere. Cu cât se apropia mai mult data nașterii lui Koi, cu atât Ashley credea mai mult în asta. De data asta, se va naște un copil care seamănă cu adevărat cu Koi. Nu contează dacă e fată sau băiat. Atâta timp cât nu seamănă cu mine, e de ajuns.

Și astfel, copilul mult așteptat s-a născut în sfârșit, dar…

Așa cum era de așteptat, nu există miracole în această lume.

Văzând părul platinat al bebelușului, care îi provoca greață, Ashley a simţit un gol rece în piept.

Au mai trecut câțiva ani, iar Koi a mai născut încă doi copii. În cele din urmă, după ce s-a născut cel mai mic, care semăna cu el, Ashley a putut în sfârșit să simtă ușurare. Și în fața lor, poate doar fericire… sau așa credea el.

─ ▪ ─

Koi stătea cu gura căscată, incapabil să găsească cuvinte, privind fix înspre dressing. Chiar și după ce citise nenumărate cărți despre copii, nu avea nicio idee ce să spună în această situație.

– Ce…ce…ce sunt…

Abia reușea să deschidă gura, dar nu putea forma o propoziție corectă. Văzându-l pe tatăl lor, palid și bâlbâindu-se în repetate rânduri, cei trei copii care se jucaseră până atunci l-au privit fără interes, înainte de a se cufunda din nou în joaca lor.

Într-un fel, era o situație normală. Copiii care manifestau interes față de lucrurile adulților sau care făceau dezordine scoțând diverse obiecte erau fenomene fireşti… dacă acele obiecte nu ar fi fost lucrurile perverse cumpărate pentru plăcerile lor secrete – mai precis, ale lui Ashley.

– S…stați, stați puțin, copii!

Văzându-l pe Grayson scoțând obiectul înfricoșător din cutie, Koi a strigat șocat. Ceea ce i-a smuls în grabă din mână erau ciorapii cu ochiuri pe care Ashley îi cumpărase cu nişte zile în urmă.

– Ce…ce…ce faceţi aici? De ce vă jucaţi aici?

Ascunzând ciorapii în spatele său, cuprins de panică, Koi întrebă în repetate rânduri. Stacy, așezată pe rochia Cheongsam a lui Koi și ținând-o strâns la piept, luă cuvântul.

– Tati are o mulțime de haine interesante. Uite! Aici e o gaură mare, așa!

Imediat ce Stacy a terminat de vorbit, Grayson a exclamat surprins și a luat haina în mână. Văzând cum copilul își scoate capul din gaura în care îl băgase demonstrativ și râde vesel, Koi și-a ținut respirația. Nu a putut să-și adune curajul să spună că acea gaură nu era pentru cap, ci pentru zona fesieră. Dar asta nu era tot. S-a grăbit să întindă mâna, dar înainte să apuce, Stacy a lansat prima o întrebare dură.

– E ciudat. Toate hainele astea au găuri. Uite încă una! Așa se poartă?

De data asta, văzându-l pe Grayson încercând să-și bage capul prin gaura din zona dintre picioare, Koi aproape că a țipat.

– Stai, stai, stai!

În graba lui, Koi a repetat aceleași cuvinte de mai multe ori în timp ce îi apuca pe copii.

– Nu aveți voie să vă jucați aici, nu aveți voie să vă jucați cu astfel de lucruri. Duceți-vă în camera de joacă…

– Uite aici, Grayson! a strigat Stacy.

Koi, care își întorsese capul fără să se gândească, s-a speriat. Chase avea o agrafă în formă de cireașă în păr și purta uniforma de majoretă a lui Koi. Și asta era ceva ce Ashley cumpărase în trecut. Desigur, uniforma era ridicol de mare pentru copil, dar totuși i se potrivea incredibil de bine. Obrajii lui, umflați ca și cum era supărat, și fața lui înroșită îi amplificau și mai mult drăgălășenia. Văzându-l pe Koi suspinând inconștient de admirație, Stacy îl întrebă pe fratele ei cu o expresie triumfătoare.