– Ce drăguț, Chase! Cum ți se potrivește, frumuşelule? Ce-ar fi să încercăm să-ți punem hainele mele?

Stacy era încântată, dar Chase avea altă părere. A apucat agrafa înfiptă în păr și a aruncat-o pe podea.

– Nu vreau să port haine de fată, am spus nu!

– Hei!

Stacy l-a pălmuit pe Chase peste obraz. Speriat, Koi a apucat-o repede pe Stacy și a tras-o deoparte, iar Grayson a intervenit.

– Ce-i așa mare scofală, îmbracă-le odată! Și tati le poartă!

Surprins, Koi tuși reflex, zgomotos. Copiii se priveau cu furie, într-o confruntare, așa că nu-i acordară nicio atenție. Koi se uită alternativ la Grayson și Stacy, pe de o parte, și la Chase, pe de altă parte, bâlbâindu-se.

– Ăăă, ce, ce vrei să…

Abia atunci Grayson s-a întors să-l privească pe Koi și i-a răspuns.

– Am mai văzut asta înainte. Aici, cam așa, e ceva care seamănă cu un acoperiș.

Judecând după felul în care a făcut un gest cu mâna peste umăr, se referea la o uniformă de marinar. Koi și-a amintit de noaptea de acum câteva zile, când purta un top scurt care abia îi acoperea pieptul și o fustă atât de scurtă încât nici măcar nu-i acoperea fesele, iar vederea i s-a întunecat.

– Ai văzut asta?

În timp ce mormăia absent, Grayson dădu din cap de data asta.

– Da, am venit să-l văd pe tati, dar tata mi-a spus să nu intru. A spus că tati și tata aveau ceva de discutat doar între ei doi.

– Dar, tati, de ce îi dă o palmă la fund?

La întrebarea următoare a lui Stacy, în cele din urmă nu a mai putut suporta și s-a prăbușit.

Memoria i se golise și nu-i mai venea nimic în minte. Simțea că i se înroșește fața de rușine. Când îi curgea lapte din piept, crezuse că nu putea exista nimic mai ruşinos decât asta.

Dar se înșela. Întotdeauna există un fund mai jos decât cel mai jos. Koi a început să se teamă de ce alte lucruri incredibile l-ar putea aștepta.

– Deci, deci, copii…

Koi s-a străduit să deschidă gura ca să salveze cumva situația.

– Nu ar trebui să vă jucați așa pe aici. Așa cum v-am spus mai devreme, astea sunt lucrurile lui tati, așa că nu ar trebui să le răscoliți după bunul vostru plac…

– De ce poartă tati haine de fată?

Tocmai când Koi era pe punctul de a-i convinge din nou pe copii, Chase întrebă brusc. Văzând fața lui Chase plină de nemulțumire, indiferent unde se uita, Koi clipi confuz.

– Pentru că, pentru că…

Pentru că tata e un pervers căruia îi place să-l pună pe tati să poarte haine de genul ăsta.

Nu avea absolut nicio șansă să spună asta. Koi transpira abundent, încercând să găsească ceva de spus, și se uită în jur fără rost.

– Hainele nu au gen.

Asta era tot ce a reușit să spună. Sub privirile celor șase ochi care îl fixau de parcă l-ar fi întrebat ce naiba voia să spună, Koi s-a străduit să continue.

– Bărbații pot purta fuste, pot purta tocuri înalte. Poți purta pur și simplu ce vrei. Nu există ceva ca să porți asta pentru că ești o fată sau să porți aia pentru că ești băiat.

Au înțeles oare?

Koi îi privea pe copii cu neliniște în suflet. Poate că era încă prea greu pentru ei să înțeleagă…

– Înțeleg.

Tocmai când un gând negativ îi trecu prin minte, Stacy dădu brusc din cap. Oare înțelesese? Privind în sus spre fața lui Koi, care se lumină instantane, fiica lui a spus:

– Deci lui tati îi place să poarte haine de fată.

– Nu… nu e asta.

Ar trebui să-i spună mai întâi că nu există haine de fetiță sau haine de băiețel, sau ar trebui să o corecteze spunându-i că lui nu îi plac astfel de lucruri, ci lui Tata? Nefiind în stare să ia o decizie, Koi își acoperi capul cu ambele mâini și renunță. Lăsându-l pe Koi așa, Stacy își îndreptă atenția spre Chase.

– Ai auzit? Deci și tu le poți purta.

– Hai să mergem în camera lui Stacy.

– Nu! Am spus nu!

Grayson și Stacy l-au apucat pe Chase de brațe și l-au târât afară din cabina de probă. Koi, cuprins târziu de panică, l-a apucat pe Chase.

– Nu, nu puteți. Lui Chase nu-i place.

Când i-a oprit cu fermitate pe gemeni, Chase, care era tras spre Koi, a avut în sfârșit o față ușurată și contorsionată.

– Aaah…

– E în regulă, Chase. Nu plânge.

Simțind milă pentru copilul care suspina, Koi l-a îmbrățișat pe Chase și l-a mângâiat pe spate. S-a uitat în jos la gemeni, care îl priveau nemulțumiți, și i-a certat blând.

– Nu ar trebui să impuneți altora ceea ce vreți voi să faceți. Trebuie să vă gândiți mai întâi la ce are nevoie Chase. Tati spune mereu asta, nu-i așa? Să-i ajutați pe ceilalți.

Grayson dădu din cap, iar Stacy spuse și ea:

– Știu.

Văzând că şi copiii acceptau ascultători, Koi se simți ușurat și zâmbi.

– Bine, s-a rezolvat. Acum hai să ieșim afară să ne jucăm.

Punându-l jos pe Chase, care încetase deja să plângă, copilul a ieșit în grabă din cameră, alergând după Grayson și Stacy. Auzind sunetul pașilor copiilor alergând pe hol, Koi a răsuflat în sfârșit ușurat și a început, cu întârziere, să strângă hainele împrăștiate, deși tot ce a făcut era să le adune la întâmplare și să le îndese în cufăr.

Trebuie să fiu mai atent de acum încolo.

Deși astfel de zile speciale se răriseră de când aveau copii, Ashley devenise cu atât mai insistent. Gândindu-se că ar putea fi prins într-un moment decisiv dacă nu era atent, un fior i-a parcurs șira spinării până la punctul în care a început să tremure. Nu era suficient doar să-și ia măsuri de prevedere. Koi s-a hotărât și a așteptat doar ca Ashley să se întoarcă.

– Vreau să discutăm ceva.

Imediat ce i-a văzut chipul lui Ashley la întoarcerea acasă, Koi a declarat. Ashley l-a privit curios, expresia lui fiind neobișnuit de rigidă și încordată. Odată ce au intrat în cameră și au rămas singuri, Ashley a vorbit în sfârșit.

– Spune-mi.

De parcă ar fi așteptat asta, Ashley îl trase pe Koi într-o îmbrățișare și își fixă privirea asupra lui. Koi respiră adânc, apoi vorbi.

– Copiii au intrat în dressing.

Ashley nu l-a îndemnat să continue, ci doar și-a încruntat sprâncenele, parcă întrebând ce s-a întâmplat mai departe. Koi a inspirat, a expirat din nou și abia a reușit să mărturisească.

– Au văzut hainele.

Pe un ton atât de serios încât era aproape solemn, Koi a dezvăluit în sfârșit adevărul.

– Gustul tău vestimentar…

Ashley nu a spus nimic. Până atunci, ascultase cu o expresie serioasă, dar acum își înclină capul într-o parte. Către Koi, care aștepta cu nerăbdare, Ashley își luă o expresie destul de serioasă și a spus:

– Îmi amintesc că și ție îți plăceau.

– Cine a spus asta?!

Koi s-a înfuriat și a deschis ochii mari. El era serios, iar Ashley făcea glume din senin. Oare Ashley nu înțelegea deloc cât de importantă era această problemă?

– Gândește-te, nu poate fi bine pentru educația copiilor. Azi, mi-au scotocit prin… haine și tot felul de lucruri pentru o bună bucată de timp. Sunt încă mici și nu știu ce înseamnă asta, dar când vor crește puțin mai mult și vor dobândi cunoștințe în domeniul ăsta…

Doar imaginându-și asta îi venea să țipe. Privind în jos spre fața lui Koi, care se înroșise ca o prună coaptă, Ashley a pus o întrebare imprevizibilă.

– De ce au intrat copiii aici?

– Poftim?!

Era o întrebare imprevizibilă. Ce au spus copiii? După ce se gândi rapid, Koi îi dădu repede un răspuns.

– Cred că au venit să se uite pentru că erau curioși în legătură cu hainele mele… Ai spus mai devreme că… atunci când am purtat ținuta bleumarin, copiii au văzut-o…

Vocea i s-a stins treptat din cauza rușinii. Incapabil să termine măcar propoziția, Koi a tăcut. Văzând reacția lui, Ashley a zâmbit ușor.

– Da, așa era.

– Atunci ar trebui să fim atenți de acum încolo…

De îndată ce a auzit asta, Koi a răspuns imediat. Dar Ashley a rămas calm și l-a sărutat pe Koi pe buze. Buzele care îl atinseseră ușor s-au frecat de pielea din interior înainte de a se îndepărta. Ținându-l încă pe Koi în brațe, Ashley s-a uitat în jos la el și și-a lipit fruntea de a lui Koi.

– Există o soluție.

La auzul vocii blânde, Koi s-a simțit imediat liniștit. Era ciudat. Chiar dacă Ashley nu făcuse nimic, poate din cauza încrederii oarbe, Koi se simțea liniștit doar din cauza asta.

– Deci, ce ai de gând să faci?

Oare urma să-i sugereze să nu mai facă asta la conac de acum încolo? Nici asta nu e rău. Să meargă ocazional la un hotel sau ceva de genul ăsta pentru a petrece timp singuri ar fi, de asemenea, o metodă bună.

Atunci cred că m-aș putea concentra mult mai bine decât acum…

Simțindu-se atât ruşinat, cât și plin de așteptări, Ashley i-a zâmbit.

– De acum încolo, nu mai lăsa copiii să intre în cameră.

– Poftim?!

Koi încremeni, cu zâmbetul încă pe buze. Clipea din ochi în timp ce ridica privirea, iar Ashley îi zâmbi pur și simplu înapoi.