– Ashley Miller, grijuliu…

– Atent, atent. Hmm…

Koi a rămas nedumerit de cuvântul repetat în mod ciudat. Ce fel de reacție e asta?

O atmosferă ciudată se așternu între ei, dar în curând reluară conversația și râseră ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

– E cam cald, nu-i așa? Vremea e deja așa.

– Am auzit că vara asta va fi mai lungă decât de obicei.

– Scuzați-mă, aveți șampanie aici? Mulțumesc.

A urmat un zgomot scurt și dezordonat, pe măsură ce se angajau în conversații sporadice și, din când în când, chemau servitorii care treceau pe lângă ei pentru a le aduce băuturi. Koi a acceptat și el un pahar de șampanie. Abia îi simțea gustul, dar senzația bulelor care îi pocneau în gură era plăcută.

– Apropo, a văzut toată lumea inelul pe care îl poartă Elaine? Elaine, ăla e un inel de logodnă, nu-i așa?

La auzul acestor cuvinte, toată lumea a izbucnit în urale și s-a uitat la ea, iar femeia pe nume Elaine și-a ridicat timid mâna stângă. Din mulțime s-au auzit exclamații la vederea inelului mare cu diamant care îi împodobea degetul.

– Ce inel frumos. Felicitări, Elaine.

– Deci George a cerut-o în sfârșit în căsătorie, nu-i așa? Felicitări, mă întrebam când o va face.

– Elaine a așteptat destul de mult, nu-i așa? Se pare că George s-a hotărât în sfârșit.

– Inelul este uluitor. George are un gust destul de bun ca să aleagă un model ca acesta.

Ascultând schimbul de amabilități, Koi stătea acolo cu privirea pierdută. Deși ei se prezentau, nu-și putea aminti nici măcar numele lor, darămite cu ce se ocupau, așa că nu avea nimic de spus. Se limita să dea din cap din când în când, în ritmul cuvintelor celorlalți.

– Nu e prea interesant.

Deodată, și-a amintit ce a spus Ashley. Că va fi dezamăgit pentru că ei spun doar lucruri evidente.

Nu era chiar greșit. Dar i se părea firesc, având în vedere că îi întâlnea pe acești oameni pentru prima dată și nu putea să se integreze în conversație. Ar trebui să încerc să socializez mai mult și să fiu mai atent, se gândi Koi.

În timp ce îi asculta cum își spuneau numele unii altora și se străduia din răsputeri să le rețină fețele și numele, unul dintre ei i s-a adresat lui Koi.

– Dar dumneavoastră, domnule Niles? V-a dăruit domnul Miller un inel de logodnă minunat?

Toată atenția s-a îndreptat imediat asupra lui. Agitat, Koi s-a străduit să zâmbească.

– A… da. Așa este.

– Ăla e un inel de logodnă, nu-i așa? Pot să-l văd?

La această întrebare curioasă, Koi ezită, apoi întinse mâna stângă. Oamenii adunați în jurul lui îl înconjurară imediat, întinzându-și gâturile.

– Ce diamant magnific.

– Ce lucrătură rafinată. Domnul Miller are un gust excelent.

– Sunt invidioasă. Mi-aș fi dorit să primesc și eu un inel ca acela.

Adresându-i câteva cuvinte de laudă, îi zâmbiră lui Koi. Simțind cum i se înroșește fața, Koi răspunse:

– Mulțumesc.

La auzul cuvintelor sale, o femeie care zâmbea ușor se încruntă și afișă o expresie plină de milă.

– Ce putem face? Nu suntem domnul Niles. Cât efort trebuie era necesar pentru a primi un diamant atât de mare?

– A, așa e. Noi n-am fi putut.

– Și chiar împotriva domnului Miller, nu mai puțin.

În timp ce vorbeau, chicoteau și râdeau. Către ei, Koi a spus firesc:

– A, eu am cumpărat verigheta. Am vrut să o ofer cadou.

La auzul acestor cuvinte, toți au rămas cu ochii mari de uimire.

– Dumneavoastră l-ați cumpărat, domnule Niles? Inelul acela?

– Domnul Niles a pregătit verigheta, nu domnul Miller?

La auzul vocilor succesive, Koi dădu din cap ascultător.

– Da. Dar vă mulțumesc că spuneți că lucrătura este frumoasă. Mă bucur.

Încă nu rambursase banii împrumutați de la Ashley pentru inel, dar nu era nicio problemă. Ashley i-a spus că poate aștepta cât va fi nevoie. Laudele la adresa inelului pe care îl alesese îl umplu de bucurie, determinându-l să zâmbească larg. În timp ce râdea, și roșea, cei adunați îl priveau în tăcere. Își schimbară priviri de parcă ceva din laudele la adresa inelului nu le plăcea, apoi şi-au dres gâtul.

– Dar…

În această atmosferă ambiguă, o persoană a abordat un subiect.

– Cu ce vă ocupați acum, domnule Niles? Azi este prima dată când participați la această adunare, nu-i așa? Cu ce vă ocupați de obicei? Conduceți cumva o afacere?

La această întrebare subtilă, Koi a răspuns sincer.

– Nu am nicio ocupație anume în acest moment. Copilul e încă mic…

– Copilul?

Cei care ascultau îl priveau curioşi, de parcă s-ar fi întrebat ce legătură avea vârsta copilului cu toate astea.

– Oare domnul Miller are cumva o “mentalitate tradițională”, conform căreia un copil nu ar trebui crescut de o bonă?

A întrebat cineva, parcă în glumă, dar părea că a întins și a accentuat în mod deliberat acea frază. Koi a dat imediat din cap.

– Desigur că nu, avem trei bone. E mai degrabă faptul că vreau doar să-l văd pe copil mai des.

A vorbit sincer, dar ei încă aveau expresii confuze.

– A petrece prea mult timp cu un copil nu este benefic pentru educația lui.

O persoană a zâmbit și l-a mustrat blând. Femeia de lângă el a dat și ea din cap și a spus:

– Afecțiunea necondiționată este o scurtătură spre răsfățarea unui copil. Menținerea unei anumite distanțe ar ajuta la cultivarea independenței.

Majoritatea celor adunați păreau să fie de acord. În timp ce el asculta fără să se gândească prea mult, o femeie care îl privea din când în când a zâmbit ironic.

– Totuși, vă invidiez, domnule Niles. Faptul că puteți sta acasă alături de copil. Sunt atât de ocupată cu activitățile caritabile și sociale, încât abia reușesc să-i văd chipul copilului meu cum se cuvine.

Fața ei, însoțită de un suspin, părea sincer tristă. Koi își căută grijuliu cuvintele și a vorbit.

– Păi, Ash nu mi-a vorbit prea mult despre astfel de activități… Probabil pentru că știe că nu i-aș fi de mare ajutor.

În timp ce râdea, și trecea peste subiect, femeia a afișat o expresie extrem de gânditoare.

– Domnul Miller ar face asta, desigur. Dacă iubitul său, domnul Niles, găsește mai multă bucurie stând alături de copil, el spune că poți rămâne așa cum ești acum, nu-i așa? Cât de romantic este asta…

– Înseamnă că nu trebuie să faci nimic altceva, doar să ai grijă de copil.

– Soțul meu vrea să particip la viața socială în mod adecvat, așa că mi-ar fi greu. Sunt multe petreceri pentru cupluri și întâlniri, iar dacă merg în locuri unde soțul meu nu poate ajunge, el economisește timp, iar eu aflu diverse lucruri.

– E bine să-i fiu de ajutor soțului meu în felul acesta, dar faptul că sunt atât de ocupată, încât nici măcar nu pot să mă odihnesc cum trebuie e puțin neplăcut.

– Cât despre timpul petrecut alături de copilul meu, îl văd doar o dată pe zi, și mai ales când doarme. Și copiii sunt ocupați.

Înțeleg. În timp ce el dădea din cap și asculta, femeia care suspinase și-a îndreptat brusc privirea spre Koi.

– Dar asta înseamnă că nu trebuie să participați la niciuna dintre acele activități sociale, domnule Niles? Ah, ce invidioasă sunt. Mi-aș dori să pot pur și simplu să mă relaxez acasă și să am grijă de copilul meu. Soțul meu nu mi-ar permite asta niciodată, totuși.

Vai de mine, gândi Koi cu compasiune. Oamenii ăștia trebuie să fie incredibil de bogați, și totuși au și ei astfel de griji.

– Din moment ce vă petreceți viața împreună, e nedrept să se țină cont doar de cerințele unei singure părți. De ce nu ai o discuție serioasă cu soțul tău? Spune-i că preferi să-ți petreci timpul acasă alături de copilul tău decât să participi la activități sociale.

Când și-a împărtășit sincer gândurile, toți s-au uitat în tăcere la Koi. Oare am spus ceva nerealist? Zguduit de reacțiile lor oarecum inexpresive, a adăugat o explicație.

– Oricum, suprasolicitarea nu face bine nimănui… Dacă ești atât de ocupată și obosită, m-am gândit că reducerea activităților sociale ar fi mai bună pentru sănătatea ta…

În timp ce se scărpina pe obraz și râdea, femeia care îl privise intens își curbă buzele într-un zâmbet.

– Mulțumesc pentru sfat.

– Cu plăcere.

Când el a răspuns imediat, ea și-a întors repede capul. În timp ce el își înclina capul nedumerit, o altă femeie de vârstă mijlocie i s-a adresat lui Koi.

– Copilul e încă mic, nu-i așa? Câți ani are?

– Are vreo șase luni acum.

– Ce vârstă adorabilă. Copiii cresc într-o clipă, dar chiar și când vor fi mai mari decât mine, tot vor arăta ca niște copii de zece ani pentru mine.

La zâmbetul ei amabil, Koi i-a zâmbit înapoi. Ea a adăugat pe un ton cald:

– Să-l luăm, de exemplu, pe fiul meu cel mare. De data asta va face stagiu la firma de avocatură Miller. Atât eu, cât și fiul meu suntem extrem de emoționați. După cum știți, firma de avocatură Miller este cea mai bună din America de Nord, nu-i așa? Am auzit că stagiul de acolo este extrem de solicitant. Ar fi frumos dacă cineva de acolo i-ar putea fi un sprijin…

Suspinând, își acoperi obrazul cu o mână, oferind o imagine plină de îngrijorare oricui o privea. Înțelegându-i inima, care ardea de îngrijorare pentru copilul ei, Koi vorbi convingător şi arogant.