Desigur, majoritatea oamenilor au râs de articol. Faptul că Ashley Miller era șeful firmei de avocatură Miller era ceva ce știau toți cei care citeau articolul. Doar asta era mai mult decât suficient pentru a explica cât de egoist, meticulos și lacom era acest om. Și totuși, acest Ashley Miller a căzut în capcana unui om fără un ban, s-a căsătorit și a avut chiar și un copil? Absurd.

Dacă şi Koi era cu adevărat un vânător de avere și Ashley Miller s-a căsătorit cu el, singura explicație, ar fi că el era cu adevărat îndrăgostit. Indiferent cum ai explica procesul, concluzia rămânea aceeași.

Ashley Miller s-a căsătorit alături de Conor Niles pentru că îl iubea.

Mai mult, vestea că el îi dăduse în judecată pe toți locatarii din blocul în care locuia pentru că l-au ofensat pe Conor Niles nu determina decât să consolideze această ipoteză. Ashley Miller îl iubește pe Conor Niles, de necrezut.

Cu toate astea, privirile de neîncredere nu dispăruseră încă. Ideea că Ashley Miller iubea pe cineva suficient de mult, încât să se căsătorească cu el – și să se îndrăgostească și să se căsătorească alături de o persoană atât de săracă și de banală – era o absurditate totală. Era nevoie să existe un motiv plauzibil. Era nevoie să fi existat o anumită “nevoie” față de acel bărbat, despre care nimeni nu știa.

Prin urmare, toată lumea era nevoită să vadă cu proprii ochi. Motivul pentru care oamenii participaseră la această petrecere era exclusiv faptul că auziseră că Ashley Miller urma să participe împreună cu partenerul său. Ce fel de bărbat alesese acel om fără inimă și fără lacrimi, și de ce tocmai el?

Într-o atmosferă de tensiune, anticipare și o ușoară neliniște, cineva a șoptit cu voce înflăcărată.

– A venit. Acolo!

Deși era doar o șoaptă, parcă așteptând chiar asta, privirile tuturor s-au îndreptat instantaneu într-o singură direcție. Într-o clipă, zgomotul petrecerii s-a stins, iar o tăcere neplăcută a cuprins sala. Bărbatul care tocmai apăruse la intrarea în sală era chiar avocatul și șeful firmei pe care toată lumea îl cunoștea. Și…

“Acel bărbat” s-a arătat alături de Ashley Miller, cu mâna așezată ușor pe brațul lui Ashley.

─ ▪ ─

– Doamne, domnule Miller. Ați reușit să veniți!

Gazda petrecerii, însoțită de altcineva, s-a apropiat în sfârșit de Ashley și Koi, care își făcuseră apariția. După ce au schimbat strângeri de mână cu gazda zâmbitoare, aceasta, care stătea la jumătate de pas distanță, a manifestat interes față de Koi și a luat cuvântul.

– Acesta este partenerul dumneavoastră? Mă bucur să vă cunosc în sfârșit.

– A, bună ziua. Conor Niles.

Deși Koi devenise un Miller după căsătorie, el de obicei își folosea totuși propriul nume. Mai presus de toate, spunând “Miller” îi determina în mod natural pe oameni să se gândească la Ashley, ceea ce ajuta la evitarea confuziei, iar el însuși încă găsea numele de familie Miller necunoscut și incomod.

După ce au salutat cuplul pe rând, aceștia, de parcă ar fi așteptat, i-au condus pe Ashley și Koi în sala de petrecere.

– Toată lumea aștepta cu nerăbdare acest moment. În sfârșit ajungem să-l vedem pe partenerul domnului Miller. L-ai ținut atât de bine ascuns, încât începusem să credem că s-ar putea să nu-l vedem niciodată în viața noastră.

Privind-o pe femeia care zâmbea elegant, Koi i-a zâmbit și el ruşinat. De fapt, era complet copleșit încă din momentul în care văzuse conacul. Casa enormă în care locuia în prezent împreună cu Ashley i se părea adesea incomodă, dar acest loc deschisese întreaga sală pentru petrecere și iluminase tot spațiul atât de puternic, încât strălucea de la distanță.

Dincolo de felinarele înalte care mărgineau treptele din față, apărea un coridor flancat de candelabre impunătoare. Ieșind de acolo, sala în care se desfășura petrecerea a intrat în sfârșit în câmpul vizual. Toate ușile care duceau spre grădină erau deschise, oferind o priveliște clară și luminoasă care dezvăluia peisajul răcoritor și frumos al conacului. Parfumul vegetației naturale se îmbina armonios cu aroma subtilă a parfumurilor artificiale.

Incredibil.

Încă neobișnuit cu un mediu atât de strălucitor, Koi se străduia din răsputeri să nu se uite în jur, dar nu era ușor. Când și-a întins gâtul să privească tavanul amețitor de înalt, Ashley, care mergea alături de el, s-a aplecat și i-a șoptit.

– Îţi place?

– Poftim? A, ce anume? a întrebat Koi, bâlbâindu-se de surprindere. Ashley îi răspunse cu un zâmbet misterios.

– Casa asta.

Pentru o clipă, Koi crezu că auzise greșit. De ce întreabă asta? Nu întreabă dacă îi place casa, ci dacă o vrea. În plus, noi nu avem o casă?

– Ne mutăm?

Când Koi îi șopti înapoi, Ashley vorbi firesc.

– Dacă vrei.

Vrea să spună că ar cumpăra casa asta? De ce, dintr-odată?

Derutat de schimbarea bruscă de subiect, Koi s-a concentrat pe ultima parte a frazei. Oricum, îmi cere părerea.

– Neapărat? Îmi place casa în care locuim acum.

Dar dacă şi copiii vor crește și vor organiza petreceri sau ceva de genul ăsta, ar fi frumos dacă am putea ilumina întreaga casă la fel de strălucitor ca aici. Grătare în grădină, înot, cocktailuri.

Cât de distractiv ar fi?

Când Koi i-a împărtășit aceste gânduri, Ashley a dat din cap, spunând:

 – Sigur. Dacă asta îți dorești, n-ai decât.

În acel moment, cei doi și-au imaginat scene diferite. Koi și-a imaginat copiii jucându-se lângă piscină, pe Ashley stând în fața grătarului, pregătind cârnați și fripturi, iar el privindu-i.

Iar Ashley își imagina oameni care stăteau la poveste în grupuri mici în timp ce mâncau preparate la grătar gătite de un bucătar profesionist priceput, personalul care se plimba cu cocktailuri și băuturi răcoritoare printre copiii care alergau liberi, iar el însuși răsucindu-se în pat alături de Koi, doar ei doi, ascultând zgomotul petrecerii prin fereastra larg deschisă a dormitorului.

Unul dintre ei neavând absolut nicio idee, iar celălalt fiind complet indiferent față de cât de diferite erau gândurile lor, au salutat și au stat de vorbă cu invitații de la petrecere.

– Domnule Niles, sunteți singur?

Cineva i s-a adresat lui Koi după ce se încheiase un vârtej de prezentări, chiar în momentul în care Ashley era dus deoparte de un grup de oameni, iar Koi a rămas singur, încercând să-și recapete suflul. Întorcând capul absent, a văzut câteva persoane de mai devreme stând acolo.

Cum se numeau?

Trecuseră prea mulți oameni pe lângă el; nu-și mai amintea deloc. Koi a răspuns stângaci, simțindu-se ruşinat.

– A, da. Ash a avut ceva de rezolvat pentru scurt timp…

Femeia care îi vorbise zâmbi în timp ce el se scărpina timid în ceafă.

– Înțeleg. Cum ți se pare? Te distrezi până acum?

– Ah… da. Până acum…

Când a dat un alt răspuns vag, o altă femeie a dat din cap.

– E prima ta dată la un eveniment de genul ăsta, așa că e de înțeles să te simți ruşinat. Când am început eu să socializez cu oameni în felul ăsta, nu știam ce să fac. Toți am trecut prin asta, nu-i așa?

– Desigur, absolut.

– Te simți atât de tensionat şi îngrijorat că ai putea face o greșeală?

– Durează ceva timp până te obişnuieşti.

De parcă ar fi așteptat momentul, și alții au intervenit în discuție. În scurt timp, oamenii au început să dea din cap, împărtășind propriile experiențe. Atmosfera neplăcută s-a risipit printre râsete și glume, iar Koi s-a relaxat în sfârșit. Dacă nu ar fi reușit să-l integreze cum trebuie, Ashley s-ar fi îngrijorat. Dacă s-ar fi răspândit vreun zvon neplăcut, nici pentru Ashley nu era bine…

– Te obișnuiești; nu e nimic special. Toată lumea trece printr-un proces similar.

Când cineva a spus gânditor, o altă persoană a schimbat subiectul.

– Așteptam cu nerăbdare petrecerea asta, nu-i așa?

– Desigur, eram atât de fericită.

De parcă era un semnal, au început să curgă diverse comentarii.

– Suntem foarte curioși în legătură cu domnul Niles.

– Așa e, domnul Miller nu ne spune niciodată nimic.

– Putea măcar să ne arate o poză. Erai atât de prețios încât a vrut să te ascundă? Pare rece, dar poate e mai posesiv decât pare.

Toată lumea a râs la gluma cuiva. De parcă ar fi auzit ceva absolut ridicol. Și Koi a râs, strângându-și mâna.

– Desigur, nu e așa… Doar că îmi place să fiu cu bebelușul, așa că el era doar atent cu mine.

La auzul cuvintelor lui, toți au încremenit, cu fețele zâmbitoare nemișcate, în timp ce se uitau fix la Koi. Uimit de tăcerea bruscă și ciudată, Koi a clipit confuz. Oare am spus ceva greșit?

– Atent…

Cineva a repetat cuvântul folosit de Koi, mormăind, iar o altă voce l-a preluat.