– A, nu! Opriți-vă! a strigat Koi disperat, cu privirea învârtindu-i-se. Trebuia să-i oprească, trebuia să-i scoată din magazin. Dar banda lui Nelson îl ținea în continuare pe loc, împiedicându-l să facă măcar un pas.

– Am spus să vă opriți! Ieșiți! Lăsați totul și plecați!

– Nenorocitule.

Unul dintre tipii care îl țineau pe Koi îl apucă brusc de guler.

– Stai. Dă-i drumul.

Vocea lui Nelson se auzi deasupra agitației. Tipul care îl ținea pe Koi ezită o clipă, apoi îi dădu drumul cu reticență. Împingerea bruscă îl determină pe Koi să se clatine, aproape căzând, înainte de a reuși să se prindă cu greu.

Nelson se apropie de el.

– Hei, ce ai spus adineauri?

Cu fiecare pas, Nelson părea să devină mai mare. Koi s-a dat instinctiv înapoi. Ceilalți băieți încă râdeau, încă jefuiau magazinul – unul dintre ei își umplea gura cu gustări furate, altul se servea cu o băutură răcoritoare. Koi ar fi trebuit să-i oprească, ar fi trebuit să facă ceva.

Dar tot ce putea vedea în acel moment era Nelson.

– Ce ai spus?! îl provocă Nelson, cu un ton ironic. Se mișcă încet, micșorând distanța dintre ei, zâmbind satisfăcut în timp ce privea ochii mari și tremurători ai lui Koi. Apoi, cu ambele mâini, îl împinse puternic pe Koi.

– Hei!

– Au!

Koi se clătină înapoi. Nelson îl împinse din nou.

– Ce? Îmi spui să mă opresc? Să plec?

Cu încă o împingere, Nelson îl apucă pe Koi de guler, trăgându-l în față. Fețele lor erau acum la câțiva centimetri distanță, ochii lui Nelson sclipind de răutate în timp ce rânjea.

– Crezi că poți să-mi dai ordine? Ratat dramatic ce ești. Cunoaşte-ţi poziţia!

– Ah…

Koi gâfâi, simțind că îi lipsește aerul. Își încleștă mâinile pe încheietura lui Nelson, încercând să-l îndepărteze, dar nu avea putere. Lacrimile îi umplură ochii în timp ce se zbătea, pieptul strângându-i-se dureros.

Nelson nu-i dădu drumul.

Koi gâfâia, privirea lui ridicându-se pentru a întâlni privirea rece a lui Nelson. Nu era nimic în acei ochi — nici ezitare, nici milă.

Și, brusc, ceva în interiorul lui Koi se rupse.

– Dă-mi drumul! a șoptit el, cu vocea tremurând.

– Tu… ai distrus magazinul fără să plătești nimic. Ești un hoț! Toți sunteți hoți – nu, sunteți tâlhari!

Expresia lui Nelson se strâmbă.

– Ce ai spus adineauri?

Vocea lui se înălță de furie. O venă îi pulsa pe frunte, în timp ce mâna i se strânse în pumn și se ridică în aer.

Koi închise ochii strâns.

În câteva clipe, nenumărate gânduri îi trecură prin minte. “Dacă leșin, ce se va întâmpla cu magazinul? Cum voi curăța toată mizeria asta? Cât au furat? Oare salariul meu va acoperi pagubele?”

“Poate ar fi mai bine dacă aș leșina pentru totdeauna…”

Chiar în momentul în care acest gând îi trecu prin minte…

Clopoțelul magazinului a sunat puternic.

Intrase cineva.

Un client? Koi abia a înregistrat ideea. Nu ar schimba nimic. Oricine era, ar fi aruncat doar o privire și ar fi plecat – nimeni nu ar fi intervenit să-l ajute.

– Ce se întâmplă aici?

Poftim?!

Vocea imprevizibilă și veselă îl determină pe Koi să tresară.

Magazinul a căzut într-o liniște de mormânt.

Încet, cu precauție, Koi deschise ochii strânși.

Nu-i venea să creadă.

Nu. Nu se poate.

Era o singură persoană care putea intra în magazin cu un ton atât de relaxat, de degajat…

Ashley Miller.

Mintea deja dezorientată a lui Koi se golise.

E aici.

Acesta era singurul gând care i-a venit în minte.

Nu putea procesa nimic dincolo de asta.

Și nu era doar el. Nelson și banda lui, care provocaseră haos cu doar câteva clipe în urmă, erau înlemniţi pe loc. Nelson, care îl ținea pe Koi de guler strâns, privea confuz. Ceilalți, în mijlocul acțiunii, ezitară — unul ținând o pungă deschisă cu chipsuri furate, altul cu un aparat de granita încă în funcțiune.

Între timp, Ashley a intrat înăuntru de parcă tocmai pășise într-o zonă de dezastru.

Ușa de sticlă se închise în urma lui cu un sunet ușor. Toată atenția magazinului era îndreptată asupra lui, dar el nu dădea niciun semn de disconfort. Dimpotrivă, se mișca de parcă era la el acasă, de parcă nimic din această situație nu era greşită.

Koi nu s-a putut abține să nu se gândească: “Da. Desigur.”

Pentru cineva ca Ashley, a fi în centrul atenției era ceva absolut normal.

Un sentiment amar se stârni în interiorul lui Koi.

Ashley se opri la câțiva metri de Nelson, privirea lui trecând scurt spre Koi înainte de a se opri din nou asupra lui Nelson.

– Ce se întâmplă aici? a întrebat el, cu o voce calmă, dar fermă.

– Nu aveai de gând să-l lovești, nu-i așa?

Nelson tresări, ținându-l încă pe Koi de guler.

Realizând că tocmai ezitase – că tocmai dăduse dovadă de slăbiciune – nu determină decât să-l înfurie și mai mult. Ridică vocea, enervat.

– Ce-ți pasă ție?

Sunt terminat.

Acest gând a trecut prin mintea fiecărei persoane care privea – inclusiv a lui Nelson însuși. Dinamica puterii se schimbase deja. Indiferent cât de mult încerca să țipe, răul era deja făcut – se bâlbâise.

Zâmbetul lui Ashley se lărgi.

– De fapt, mă priveşte! a spus el calm.

– Berea pe care o beți voi – nu e alcool?

– Po… Poftim?!

Unul dintre băieți și-a ascuns imediat berea la spate, în timp ce Nelson a aruncat în grabă cutia pe jumătate goală pe podea. Cutia s-a rostogolit, vărsând lichid spumos pe măsură ce se îndepărta.

Ashley își îndreptă privirea din nou spre Nelson.

– Asta e o problemă. Suntem încă minori, știi? Nu avem voie să bem alcool.

– Și ce dacă? ra răspuns Nelson, încercând să-și recâștige controlul.

Ashley a ridicat din umeri.

– Nu știu. Mă gândeam doar să chem poliția.

Calm, și-a scos telefonul și a atins ecranul.

Banda a înlemnit brusc.

Ochii lui Nelson s-au mărit de panică, înainte de a se transforma în furie.

– Tipule… chiar vrei să te pui cu mine?

– Poftim?!

Ashley înclină capul inocent.

– Eu doar respect legea.

Nelson strânse pumnii. Faptul că îl văzu pe Ashley apăsând efectiv un buton pe telefonul său era picătura care a umplut paharul. Îl eliberă pe Koi și se năpusti spre Ashley cu un mârâit furios.

– Nenorocitule…

Koi rămase cu gura căscată în timp ce îl privea pe Nelson lovind cu pumnul strâns spre el cu toată forța. Trupul i se încordă și înghiți în sec.

Nu… asta e rău! Foarte rău!

Mintea i se golise, în timp ce panica îl cuprindea. Se apucă de cap.

“Te rog, nu distruge magazinul mai mult decât ai făcut-o deja!”

– Nenorocitule! urlă Nelson în timp ce folosea pumnul. Membrii bandei sale înlemniră, privind șocați. Koi își acoperi instinctiv capul cu ambele brațe.

Nu!

Țipă în tăcere — chiar în momentul în care Ashley făcu un singur pas înapoi.

– Poftim? Ce…?

Pumnul lui Nelson tăie aerul. Ratase complet. Trupul său, aruncat de forța propriului pumn, se zbătu violent înainte de a se prăbuși dramatic într-un colț al magazinului.

– Nelson!

– Frate, ce naiba?

Banda lui intră în panică, strigând alarmată. Unii dintre ei râdeau în hohote, abia reușind să-și stăpânească râsul. Deși încercau să rămână serioși, umerii lor tremurau.

Nelson se ridică, cu fața înroșită. Furios, strânse din nou pumnul și se întoarse spre Ashley, gata să atace.

Ashley, privindu-l cu milă, a vorbit în cele din urmă.

– Chiar vrei să te bați cu mine?

În tonul lui se simțea clar un “Gândește-te bine”.

Koi nu era singurul care simțea asta.

Nelson, care cu nişte clipe în urmă arăta dinții, ezită brusc. Încrederea lui se clătină. Gașca lui, simțind schimbarea, începu să se uite unii la alții.

– Păi, de fapt, tocmai voiam să plecăm, aşa e?

Unul dintre ei a vorbit ezitant. Ceilalți au dat repede din cap.

– Da, da. Oricum, locul ăsta e plictisitor.

– Hei, să mergem, amice. Nelson?

– Haide, Nelson. Să plecăm de aici.

Cu fiecare cuvânt de convingere, furia lui Nelson se domolea.

Realizând că nu avea de ales decât să plece, își îndreptă postura și îl privi cu furie pe Ashley.

– Consideră-te norocos azi.

Și, pur și simplu, totul se termină.

Aruncând o ultimă amenințare fără sens, Nelson se întoarse și plecă în urma bandei sale care se retrăgea.

Koi îl privi plecând, simțind că tocmai asistase la ieșirea dramatică a unui personaj negativ din desene animate.

Magazinul a intrat într-o liniște deplină.

Acum că totul se terminase, Koi se trezi ezitând, privirea lui îndreptându-se spre Ashley.

Ashley urmărea plecarea bandei, dar odată ce aceștia au dispărut complet din vedere, și-a îndreptat în sfârșit atenția spre Koi.

În clipa în care privirile lor s-au întâlnit, Koi a tresărit. Umerii i s-au încovoiat, iar tensiunea i-a cuprins trupul.

Ashley, însă, i-a zâmbit pur și simplu cu același zâmbet strălucitor și relaxat pe care îl văzuse de atâtea ori înainte.

– Te simţi bine?

– Poftim? O… da.

Luat prin surprindere, Koi a dat din cap, apoi a ezitat și a întrebat cu prudență:

– Stai… de ce ai venit aici?

A venit să mă caute?

Gândul i-a trecut prin minte pentru o fracțiune de secundă, dar știa că nu e așa. Răspunsul lui Ashley era la fel de degajat ca întotdeauna.

– Treceam pe aici și aveam nevoie să cumpăr ceva.

Desigur.

Koi a suspinat și a întins mâna fără să spună nimic, arătând vag spre dezastrul din magazin. Un “Haide, găsește ce ai nevoie” tăcut.

Ashley a cercetat zona de dezastru care odată era un magazin și a spus gânditor:

– Nici măcar vestiarul după un meci nu ar fi atât de distrus.

Koi râse disprețuitor.

– Dacă ai găsit ce-ți trebuie, grăbește-te să cumperi ceva și pleacă. Trebuie să fac curat aici.

Chiar și pentru propriile sale urechi, vocea lui părea lipsită de energie.

Și așa era.

Cu cât se gândea mai mult la magazinul distrus, la marfa deteriorată, la obiectele furate, la cantitatea de muncă de curățenie pe care trebuia să o facă, cu atât îl durea mai tare capul.

Pentru o clipă, își dori să poată pur și simplu să fugă.

Dar, desigur, asta nu era o opțiune.