“Ce fac acum?”

Koi nu se gândise niciodată la un plan B, pentru că nu-și imaginase că Ashley ar putea renunța la tot în mod atât de iresponsabil. Dar acum, nu avea de ales decât să găsească unul.

“Nu credeam că va fi atât de neserios!”

Pentru o clipă, Koi a simțit cum îi vin lacrimile în ochi. A dat capul pe spate și a respirat adânc.

Probabil că e prea bolnav ca să-i pese de ceva în acest moment. Dar, totuși, responsabilitățile sunt responsabilități. “Dacă știa că nu poate face asta, ar fi trebuit măcar să mă sune în avans. Atunci aș fi avut puțin mai mult timp. Dar acum, cum ar trebui să fac asta singur?”

Se simțea de parcă era singurul din lume obligat să termine temele, indiferent cât de mizerabil se simțea. Pentru cineva ca Ashley Miller, un tip care avea totul, acest proiect probabil că nu însemna nimic. Chiar dacă ar fi luat un 8, nu i-ar fi păsat. Și dacă notele lui ar fi devenit vreodată o problemă, familia lui ar fi putut pur și simplu să doneze o clădire nouă pentru școală, iar el ar fi intrat oriunde ar fi vrut.

“Urăsc copiii privilegiați.”

Koi își șterse cu putere lacrimile care reușiseră să-i scape. Nu avea de ales. Trebuia să rămână calm. El era singurul care avea nevoie de nota asta, așa că trebuia să termine proiectul, indiferent de ce s-ar întâmpla.

Odată ce s-a hotărât, l-a cuprins panica. Dacă trebuia să facă și partea lui Ashley, avea nevoie de dublu timp. Dar să renunțe la munca lui cu jumătate de normă nu era o opțiune. Singurul lucru la care putea să renunțe era somnul.

– O să pot dormi cât vreau când o să fiu mort.

Mormăind pentru sine, Koi pedala furios, alergând înainte.

─ ▪ ─

– Ash! Ce naiba? Ai răcit?

Fidel reputației sale, Ashley Miller a devenit centrul atenției în momentul în care s-a întors la școală. Grupul său firesc s-a adunat în jurul lui în fața dulapurilor, făcând și mai multă vâlvă decât de obicei. Chiar și elevii care stăteau mai departe erau ocupați să facă poze.

Între timp, Koi își strânse în liniște lucrurile și închise dulapul.

Pentru a ajunge în clasă, a trebuit să se strecoare printre trupurile masive care îi blocau drumul, dar nu era o mare problemă. Era obișnuit cu acest gen de “crize”.

Fără să spună un cuvânt, s-a lipit de dulapuri și s-a strecurat lateral prin spațiul îngust. La un moment dat, unul dintre băieți a izbucnit într-un râs zgomotos și a lovit cu pumnul dulapul unde stătuse Koi cu nişte clipe înainte. Dacă nu s-ar fi ferit la timp, era un dezastru.

Expirând încet, Koi își frecă gâtul înțepenit și se uită înapoi. Ashley era încă acolo, înconjurat de grupul său, glumind și râzând.

Deci, chiar era bolnav.

Tenul său palid era o dovadă incontestabilă. Dar Koi nu simțea nicio compasiune — din cauza lui Ashley, petrecuse trei nopți nedormite și era să fie dat afară de la munca lui part-time pentru că adormise.

Întorcându-se cu spatele, Koi se îndreptă spre sala de curs. În spatele lui, încă îi putea auzi pe Ashley și pe colegii lui de echipă de hochei râzând zgomotos.

─ ▪ ─

– Voi anunța notele pentru ultima temă.

La auzul cuvintelor lui Martinez, Koi se încordă. Fiecare fibră a ființei sale se concentra asupra următoarelor lui cuvinte, în timp ce el își aranja ochelarii.

– Toți ați muncit din greu. Desigur, unii dintre voi ați făcut doar strictul necesar. A, Dixon, nu vorbesc despre tine. Munca ta era foarte minuțioasă.

Elevii au râs, aruncând o privire către Dixon, care șoptea ceva colegului său de bancă. El a râs împreună cu ei.

Dar Koi nu râdea.

Era imposibil ca cineva dintr-o clasă AP* să fi făcut o muncă fără tragere de inimă. Abordarea lui Ashley, era imprevizibilă, desigur, dar nimeni nu avea de gând să-l învinovățească pentru asta. Avea o mulțime de alte modalități de a compensa un singur punctaj slab.

“Oamenii ca mine sunt cei care sunt nevoiţi să se zbată așa.”

Tocmai când un val de autocompătimire începea să se ridice, Martinez i-a strigat numele.

– Koi Niles, Ashley Miller.

– Da!

Koi aproape că s-a ridicat din instinct, dar a reușit să rămână pe scaun, ridicând în schimb mâna. Ashley a ridicat și el mâna, dar expresia lui era complet indiferentă. Evident. Nu contribuise cu niciun cuvânt la temă.

Koi a privit cu nerăbdare buzele lui Martinez, așteptând verdictul. El a ridicat privirea de pe foaia de note și i-a zâmbit.

– Ați muncit din greu. Voi doi ați obținut cel mai mare punctaj. Dacă aș putea da mai mult decât un A+, aș face-o.

Da!

Ochii lui Koi s-au luminat. Martinez a dat din cap, parcă spunându-i: “Vezi? Ți-am spus eu.”

Bucuria i-a luminat chipul lui Koi, care a izbucnit într-un zâmbet strălucitor. A reușit. Era obositor, dar a reușit!

Erau atâtea dăți când muncise din greu doar pentru a obține un rezultat dezamăgitor. Dar de data asta, efortul său dăduse roade.

Ce putea fi mai bun decât asta?

Și-a acoperit gura cu mâinile ca să nu strige de bucurie.

Martinez a continuat să strige nume și să anunțe note, dar Koi nu a auzit niciun cuvânt.

În acel moment, în lumea lui, el era singurul care exista. Nimic altceva nu conta. Niciun alt sunet nu-l mai atingea.

Nici măcar privirea lui Ashley, care îl urmărea cu o expresie ciudată.

─ ▪ ─

– Nu adormi azi. Ține ochii deschiși, ai înțeles?

Proprietarul l-a certat sever pe Koi, arătând spre tavan. Koi a aruncat o privire spre camera de supraveghere amplasată deasupra casei de marcat, asigurându-se că îl înregistra, înainte ca proprietarul magazinului să-i arunce o ultimă privire aspră și să plece.

Rămas singur în magazin, Koi a scos un suspin adânc. Bucuria de a-și fi îndeplinit misiunea durase doar o clipă. Ce a urmat era un val copleșitor de oboseală.

– Ah… serios…

De îndată ce a rămas singur, a căscat lung, ștergându-și lacrimile care se adunaseră în colțurile ochilor. S-a uitat în jur prin magazin. Era o zi liniștită – niciun client la orizont în micul magazin care vindea gustări și diverse mărfuri.

Profitând de moment, a scos tema, dar vederea i s-a încețoșat, iar pleoapele i se închideau continuu.

– Ah, haide!

Încercă să-și frece ochii cu putere și chiar vorbi cu voce tare pentru a se menține treaz, dar era inutil. Trebuia să se spele pe față cu apă rece – nu era altă soluție. Tocmai când trecu de casă, clopoțelul de deasupra ușii sună.

Desigur.

Respiră, pe jumătate enervat, dar și ușor ușurat că momentul îl salvase de la a adormi. Fără să se gândească, ridică privirea să vadă cine intrase – doar ca să înlemnească pe loc.

Erau Nelson și grupul lui.

Koi voia să se prefacă indiferent, dar trupul său nu voia să coopereze. Instinctele o luaseră înainte și se înțepenise. Nelson zâmbi satisfăcut.

– Hei, unde crezi că te duci? Un casier n-ar trebui să rămână la locul lui?

Grupul lui izbucni în râs, bucurându-se deja de moment.

– Tipule, proprietarul trebuie să aibă mult curaj să-i lase magazinul lui Koi Niles.

– Asta arată câtă încredere au în dragul nostru Niles, nu-i așa? Incredibil, domnule Niles.

– Haide, ratatule. Ce naiba poți să faci tu aici?

În timp ce râdeau, unul dintre ei l-a lovit brusc pe Koi cu degetul în frunte, împingându-l înapoi. Acesta s-a împiedicat și s-a ciocnit de un alt tip din spatele lui.

– Ce naiba, amice?

Tipul înjură și îl împinse pe Koi cu o privire urâtă.

– La naiba, uită-te la tipul ăsta. Miroase al naibii de rău. Crezi că e contagios?

– La naiba, amice. Ce facem? Hei, vino aici, miroase-l. Vai, la naiba, cred că îmi putrezește nasul.

Unul dintre ei îl apucă pe Koi de ceafă și îl împinse în jos, de parcă ar fi vrut să-l determine să mănânce podeaua. Koi se luptă cu disperare să rămână în picioare, dar trupul i se îndoi în două, iar capul îi era periculos de aproape să se lovească de tejghea.

– Opriți-vă! Terminați! a strigat Koi disperat, dar ei doar râseră de el.

Între timp, Nelson se îndreptă firesc spre frigider, deschise ușa de sticlă și căută printre băuturi. Fără să stea pe gânduri, luă o bere și i-o aruncă unuia dintre prietenii lui care stătea în spatele lui.

Luat prin surprindere, tipul se chinui cu cutia și gemu.

– Frate, ce naiba?! Nu poți să mi-o arunci așa.

– Serios?!

Nelson zâmbi și scutură dramatic propria cutie înainte de a o deschide.

– Nu! Nu face asta! a strigat Koi alarmat, dar, desigur, Nelson nu-l ascultă. În clipa în care capacul se deschise, un jet alb și spumos țâșni direct în aer.

– Uau!

– Ce naiba?!

– Nenorocitul ăsta nebun!

Strigăte și râsete au izbucnit în timp ce berea se împrăștia peste tot. Inima lui Koi s-a strâns.

Lichidul auriu s-a împrăștiat pe tavan, lăsând în urmă o pată maronie înainte de a se revărsa, udând mâna lui Nelson și picurând pe rafturile de dedesubt. Abia după ce cutia era aproape goală, Nelson a luat în sfârșit o înghițitură, strâmbându-se imediat.

– La naiba. Aproape că nu mai e nimic.

Nu mai spune. Jumătate din ea era deja aruncată în tavan, iar restul udase stocul magazinului și se adunase pe podea.

Dar nu era timp pentru disperare.

Nelson se întorsese deja la frigider, luând mai multe cutii și îndesându-le în buzunare.

-//-

*AP (Advanced Placement) =

 cursuri liceale avansate, la nivel universitar, din sistemul american.