– Legături… de echipă?

Koi se bâlbâi în mijlocul urărilor care au urmat anunțului lui Ariel, de parcă era cel mai firesc lucru din lume. În timp ce restul echipei se împrăștia să-și strângă lucrurile, Ariel se uită înapoi la el cu o încruntare.

– Da. E vreo problemă?

– Păi… doar că…

Koi nu reuși să termine propoziția. Își întoarse privirea, agitându-se. Chiar nu avea bani azi. Având în vedere că munca lui part-time se limita la weekenduri, veniturile lui scăzuseră dramatic — și chiar și așa, deseori lipsea de la ture din cauza antrenamentelor. În ritmul ăsta, se temea că ar putea fi concediat. Fiecare bănuț conta.

Iar acum vorbeau despre Green Bell.

Dacă era un fast-food ieftin, poate că s-ar fi descurcat. Dar Green Bell era cu mult peste bugetul lui. Ar fi trebuit să refuze.

Deși, sincer, voia să meargă. Abia începea să se deschidă față de ceilalți, reuşind să-și găsească ritmul. Asta era o ocazie perfectă pentru a discuta și a lega relații. Voia să aibă un grup, ca Ashley și prietenii lui, dar realitatea nu-i permitea.

Și, pe deasupra, mai trebuia să-și cumpere un costum de majoretă. Nu avea niciun ban de cheltuit.

Era încă împărțit între dorința de a merge și confruntarea cu realitatea când Ariel, care tocmai își desfăcuse coada de cal, își scutură părul des și îi spuse:

– Chiar ar trebui să vii. Este un moment de consolidare a echipei.

Chiar în acel moment, vicecăpitanul a apărut în spatele ei.

– O să regreți dacă nu vii. În seara asta alegem noul model de uniformă de majoretă.

Asta l-a determinat pe Koi să întrebe cu precauție:

– Păi, chiar și cu noile uniforme… tot trebuie să port fustă, aşa e?

– O, desigur!

Vice-căpitanul a răspuns cu o voce exagerat de cântătoare, ca un personaj Disney, apoi s-a întors pentru a termina de împachetat. Da… nu am cum să merg. Koi și-a înghițit dezamăgirea. Nici măcar nu avea bani pentru un suc. Vor mai fi și alte ocazii. Trebuia doar să aștepte.

– Ăăă…

– Chiulești pentru că nu vrei să porți fustă?

Ariel îl întrerupse cu o privire încruntată. Koi tresări și scutură repede din cap.

– N… Nu! Nu e asta. Adică, vreau să merg, doar că…

– Atunci vino. Oricum, pentru noi nu ești un băiat. Ei bine, nici o fată nu ești, dar ești… altceva.

E mai bine decât “jalapeño”*? se întrebă Koi, apoi reveni repede la realitate.

– Adică, știu că voi nu mă vedeți ca pe un băiat și, da, nici fată nu sunt, dar totuși…

Se opri, incapabil să spună ce voia să spună cu adevărat. Ariel îl întrerupse din nou.

– Ți-am vândut vechitura aia.

– Poftim?!

Clipind din ochi la schimbarea bruscă de subiect, Koi o privi fix în timp ce ea continua.

– Bicicleta ta veche și ruginită. Tatăl meu a vândut-o.

– A vândut-o? Lucrul ăla? a repetat el mut, confuz încă. Ariel dădu din cap fără ezitare.

– Da. Se pare că până și vechiturile valorează ceva – doisprezece dolari, mai exact.

– Păi… Adică, da, dar…

Unde voia să ajungă cu asta?

Încă era șocat de vestea că bicicleta era vândută – de ce să aducă vorba despre asta acum? Văzându-i confuzia, Ariel îi explică.

– Era atât de distrusă încât abia a obținut doisprezece dolari. Oricum, poftim.

– Poftim?!

Ariel scoase o bancnotă mototolită din portofel și i-o întinse. Koi stătea acolo, cu mintea goală. Ea o flutură din nou, ca și cum i-ar fi spus să se grăbească, dar el nu se putea hotărî să o ia.

– De ce îmi dai asta?

– Sunt banii de la bicicleta ta.

– Da, dar… tu mi-ai dat bicicleta ta.

Ariel își înclină capul pe spate și suspină dramatic spre tavan.

– Ia-i odată. De ce vorbești atât de mult?

– Spun doar că…

– Ah… serios!

Ea îi băgă bancnota direct în cămașa umedă. Banii alunecară printre țesătura transpirată și i se lipiră de piele. Înainte ca el să poată reacționa, Ariel se întoarse și plecă.

– Nu pleca! Avem o întâlnire importantă! a strigat ea în timp ce dispărea în direcția mașinii sale. Koi desprinse cu grijă bancnota umedă de pe cămașa lui și rămase acolo, privind în direcția în care plecase ea.

─ ▪ ─

Toți ceilalți ajunseseră deja la Green Bell și îl așteptau pe Koi. El era singurul care venise cu bicicleta – toți ceilalți veniseră cu mașina sau făcuseră carpooling. De fapt, acesta era modul lor de a-i oferi o scuză. Ca membru temporar, ar fi putut pur și simplu să se întoarcă acasă, iar ei nu i-ar fi purtat pică. Dar Koi, desigur, nu-și dădea seama de asta.

– Koi! Aici!

Una dintre fete îi făcu cu mâna de la intrare, după ce îl văzuse uitându-se în jur. Ele țineau deja meniurile în mână și alegeau ce să comande. Koi se îndreptă spre ele cu pași stângaci.

Majoretele erau populare în toate școlile. Firește, membrii lor atrăgeau atenția. Chiar și acum, alți adolescenți din Green Bell aruncau priviri furișe grupului. Când Koi s-a așezat la masă, a observat că privirile s-au schimbat, iar oamenii au început să șoptească. Ruşinat, s-a strecurat pe scaunul de la capătul mesei.

– Noi deja am ales. Tu ce vrei?

Vice-căpitanul îi întinse un meniu. Dar Koi avea o singură opțiune.

– Păi… cola. Fără gheață.

– Și?

– Atât.

El clătină din cap. Chiar dacă Ariel îi dăduse niște bani, tot trebuia să-și cumpere o uniformă. Fiecare bănuț conta.

Dar nu putea ignora bunătatea lui Ariel. Și chiar voia să facă parte din ceva de genul ăsta, chiar dacă doar le ținea companie fetelor.

– Nu o să faci mușchi așa.

Ariel îl necăjea, dar Koi nu putea decât să zâmbească timid. Comenzile erau plasate, iar fetele au început să pălăvrăgească. Iubiți, machiaj, vedete pop preferate – doar lucruri fără importanță, dar lui Koi îi plăcea la nebunie. Stând acolo, în colț, cu fața roșie de rușine, asculta, plin de admirație.

Apoi a sunat un clopoțel.

Atmosfera din încăpere s-a schimbat. Koi a aruncat o privire spre intrare – și a încremenit.

Cu agitația obișnuită, echipa de hochei pe gheață a liceului Buffalo venise, năvălind pe ușă.

– Ah!

– O!

S-au zărit reciproc în același timp. Jucătorii de hochei au văzut majoretele și s-au îndreptat imediat spre ele.

– Uau, și voi sunteți aici?

– Ce se întâmplă? De ce sunteți aici?

– Prostule, evident că pentru cină. Pentru ce altceva ați veni voi, la un restaurant? Dar voi?

– Gorilele astea uriașe sunt aici doar ca să mănânce tot și să falimenteze localul.

Chiar și cu glumele, ambele grupuri zâmbeau. Era evident că se înțelegeau bine.

Ashley nu e aici?

El spusese că azi va primi răspunsul final cu privire la reîntoarcerea sa în echipă. Poate că a trecut doar să afle rezultatul și a plecat acasă mai devreme. Koi a cercetat mulțimea, căutându-l. De parcă i-ar fi citit gândurile, cineva a întrebat cu voce tare:

– Unde e Ash? Iar chiulește de la antrenament?

– Nu, era nevoit să parcheze departe. Va ajunge în curând.

Auzind asta, Koi s-a simțit ușurat, dar și curios. Oare lucrurile au mers bine? De asta erau toți aici?

Apoi, cineva din echipa de hochei a sugerat să unească mesele.

– Hei, să ne mutăm? E cam înghesuială aici.

Bill a făcut sugestia, iar nimeni nu s-a opus. Fetele și-au luat paharele și s-au ridicat, în timp ce băieții s-au grăbit să le tragă scaunele.

Ariel s-a ridicat și ea pentru a se muta împreună cu ceilalți, iar Koi s-a grăbit să se apropie de ea.

– Ăăă, hei… Elle.

Ea s-a întors, iar Koi și-a găsit cu greu curajul să vorbească.

– În legătură cu mai devreme… n-am apucat să-ți spun, dar… mulțumesc. Pentru bicicletă și… pentru tot.

– Nu contează. Și hai să nu mai vorbim despre asta. Am făcut-o pentru că am vrut. Atâta timp cât nu te-ai simțit incomod, asta e suficient.

– Incomod? Desigur că nu, de ce aș fi?

El părea surprins, iar Ariel îi aruncă o privire înainte de a se întoarce cu spatele.

– Poate că am depășit puțin limita. Dacă nu am făcut-o, atunci e bine.

Obrajii îi erau ușor roșii în timp ce se îndrepta spre masă. Koi rămase împietrit, uimit. Ariel? Ruşinată? După ce îi arătase atâta bunătate, nu se așteptase niciodată ca ea să fie cea timidă. Se simți copleșit de recunoștință și afecțiune.

– Elle…

Îi mormăi numele și începu să o urmeze – exact în momentul în care clopoțelul sună din nou și ușa se deschise.

Ashley intră.

El păși înăuntru, se uită o dată în jur și îl zări imediat pe Koi. Un zâmbet strălucitor îi lumină fața – dar apoi încremeni. Privirea lui Ashley se mută de la Koi la Ariel, care stătea puțin prea aproape de el, apoi înapoi la Koi.

Ce faci?

Era ca și cum Ashley ar fi rostit cuvintele cu voce tare. În același moment, majoretele au început să șoptească. Apoi s-au împărțit în două grupuri și s-au repezit atât la Ashley, cât și la Ariel.

– Haide, stai aici.

– Ce faci? Să începem!

Vorbeau încontinuu în timp ce îi trăgeau pe cei doi lângă ei, așezându-i unul lângă altul. Apoi au ocupat rapid locurile din jurul lor cu membre ale echipei de majorete și ale echipei de hochei, alternând între ei.

Koi, care stătea acolo și privea, a ajuns să ocupe locul cel mai îndepărtat de Ashley.

 

-//-

*Jalapeño = un ardei iute mediu, verde, cărnos, originar din Mexic, cu iuțeală moderată.