– Deci niciunul dintre prietenii tăi nu știe, aşa e? Că te-ai diferenţiat?

Koi a orientat conversația în această direcție.

– Aşa este, a răspuns Ashley.

– Singurii care știu că m-am diferenţiat sunt câțiva profesori, antrenorul, tatăl meu și secretara lui. Deși există o persoană problematică…

– Ci… Cine?

Koi se tensionă când întrebă. Ashley se uită la el cu o expresie serioasă și vorbi grav.

– Există o persoană care se furișează regulat în casa mea. El îmi cunoaște secretul.

– Po… Poftim? Serios? N-ar trebui să instalezi un sistem de securitate sau ceva de genul ăsta?!

Ashley clătină din cap.

– Nu, nu e nevoie. E foarte scund. Nici măcar jumătate din mărimea mea.

– Totuși! Nu se știe niciodată! Chiar și tu ai fi în pericol dacă cineva te-ar ataca în timp ce dormi sau ceva de genul ăsta.

Ashley făcu o pauză, de parcă s-ar fi gândit la asta, apoi dădu ușor din cap.

– Ai dreptate. Era o dată când eram bolnav și au pătruns în casă. Era aproape periculos.

– Vezi?! Deci nu s-a întâmplat nimic, aşa e?

Koi a răspuns instantaneu, cu ochii mari de îngrijorare. Ashley și-a păstrat tonul serios.

– Nu cred că încercau să mă omoare, dar cum au reușit să treacă de paza de la poarta principală rămâne un mister. E înfricoșător.

– Au trecut de poartă?!

Koi repetă cuvintele, apoi se opri brusc, ca și cum i-ar fi venit o idee. Ashley dădu din cap solemn.

– Da. Nu știu cum și-au dat seama, dar au ocolit muntele și au intrat prin spate.

Koi a realizat ce se întâmplase și a tăcut. Ashley, vorbind în continuare pe un ton jos, conspirativ, de parcă ar fi împărtășit un secret întunecat, s-a uitat la fața lui Koi, care devenea din ce în ce mai roșie.

– Și știi care este mijlocul lor de transport? Nu o mașină. O bicicletă. Și nici măcar una decentă – doar o rablă ruginită.

Ashley își strânse intenționat fața, privind chipul lui Koi, acum roșu ca o roșie.

– Cum poți să învingi pe cineva care cară lucrul ăla pe munte? Nu e pur și simplu înspăimântător?

– N… Nu știu!!

Koi se întoarse și o luă la fugă spre sala de clasă. Dar Ashley îl ajunse din urmă cu ușurință, cu doar câţiva pași leneși.

– Hei, Koi, știi ce e și mai înfricoșător?

Koi nu răspunse și continuă să fugă de parcă viața lui depindea de asta. Ashley alerga lângă el cu un zâmbet larg.

– Au schimbat bicicletele!

– Oprește-te!!

Koi și-a pierdut în sfârșit cumpătul și i-a dat un pumn. Desigur, lovitura abia avea vreo forță — și nici măcar nu a aterizat cum trebuie, doar o lovitură care i-a zgâriat brațul lui Ashley. Totuși, Ashley a scos un țipăt puternic și dramatic și s-a prăbușit la pământ. Koi, care era deja cu nişte pași în față, s-a întors panicat.

– A… Ash?!

O, nu! Koi a devenit palid și a alergat înapoi la el. Ashley era aplecat, ținându-se dramatic de braț. Koi s-a agitat panicat.

– A… Ash, te simţi bine? Îmi pare rău! Probabil că încă nu te simți bine după diferenţierea ta… Ce să fac, îmi pare foarte rău…

Să sun la 911?! Era pe punctul de a-și scoate telefonul când Ashley i-a apucat brusc ambele brațe. Koi a rămas cu ochii mari, în timp ce Ashley îi zâmbea.

– Te-am prins.

– M-ai păcălit!

Koi se zbătu, dar era prea târziu, și, desigur, era inutil. Ashley se ridică dintr-o mișcare fluidă și îl strânse pe Koi într-o îmbrățișare cu un singur braț.

– De data asta, ai venit direct la mine.

– Tu ești cel care m-a păcălit!

– Da. Îmi pare rău, a spus Ashley, fără să pară deloc că-i pare rău. Koi încercă să rămână supărat, dar tot ce simțea era ușurare.

Slavă Domnului că nu e rănit…

Ashley zâmbi văzându-l cum răsuflă ușurat. Dacă nu erau la școală, l-ar fi sărutat chiar atunci. Dar se abținu, înconjurându-l cu un braț pe Koi în timp ce continuau să meargă.

După ce au mers un timp unul lângă altul și și-au recăpătat respirația, Koi și-a amintit brusc de conversația lor de mai devreme.

– Hei, Ash.

– Da?

Ashley a răspuns imediat, ca de obicei. Koi a adunat tot ce citise și a întrebat cu prudență:

– În legătură cu ce vorbeam mai devreme… Deci, în mod normal ești bine, dar acasă eliberezi feromoni, aşa e? Deci, dacă vin la tine… voi fi expus la ei?

– Da.

Ashley răspunse fără ezitare, dar în sinea lui era tensionat. Poate că şi Koi îi va spune că nu mai vine la el. Și nu l-ar fi putut învinovăți. Toate astea erau o situație dificilă din cauza diferenţierii lui blestemate.

Se pregăti psihic — doar ca şi Koi să dea din cap și să spună:

– Bine. Am înțeles.

– Asta e tot?

Ashley se întoarse să-l privească, incapabil să-și ascundă surprinderea.

– Poftim?! Păi…

Koi se scărpină în cap, arătând rușinat.

– Adică, atâta timp cât mă spăl cum trebuie, aşa e? E bine. Oricum fac duș de două ori pe zi.

Adăugă el cu un zâmbet larg.

– Eram cu tine tot timpul cât te-ai diferenţiat, și eu nu am făcut-o şi eu, nu-i așa?

Nu menționă ce spusese tatăl său despre a se ține la distanță de Ashley. Nu avea rost — Koi nu avea oricum intenția să urmeze acel sfat.

<Să fim împreună.>

Ashley își aminti cuvintele lui Koi, iar un zâmbet i se întinse pe față.

– Da, a spus Ashley.

– Să fim împreună.

– Bine.

Koi dădu din cap. Nu conta ce spunea tatăl său. Nu avea de gând să-l părăsească pe Ashley.

Cu această promisiune fermă în suflet, Koi se întoarse spre Ashley și îi zâmbi larg.

– Voi rămâne alături de tine.

În acel moment, Ashley era nevoit să-și strângă pumnii atât de tare încât unghiile i s-au înfipt în palme pentru a se abține să nu-l apuce pe Koi și să-l sărute până la epuizare. “Suntem la școală, și-a repetat el ca pe o mantră. Rezistă, de dragul lui Koi.

Încă nu erau oficial împreună. Ashley spera cu disperare ca asta să se schimbe curând – dar nimeni nu știa când va veni acea zi. Pentru el, fiecare zi, fiecare oră, fiecare minut, fiecare secundă părea prea lung.

– Koi.

Când au ajuns la clasă, Ashley a vorbit. Koi s-a întors să-l privească, dar Ashley și-a ținut privirea înainte.

– Nu pot aștepta la nesfârșit.

Ah…

Koi clipi, luat prin surprindere. Ashley îi dădu drumul și intră în clasă. Koi rămase acolo, agitat și nesigur, apoi îl urmă ezitant. Se așeză lângă Ashley, aruncându-i priviri furișe. Ashley se întoarse și îi zâmbi intenționat.

“Așa că recunoaște odată, Koi. Recunoaște ce simți.”

Un alt elev a intrat, iar profesorul a început lecția. Ashley a aruncat o privire. Koi părea mai tensionat decât de obicei, clar tulburat de cuvintele de despărțire ale lui Ashley. Privindu-l, Ashley s-a gândit: “Dacă nu mai pot suporta, s-ar putea să te răpesc.”

─ ▪ ─

– Unu, doi, trei… gata!

La comanda lui Ariel, toată lumea încremeni. Muzica se opri și ea, iar câteva clipe mai târziu, membrii echipei expirară și se relaxară. Koi se aplecă, gâfâind și încercând să-și recapete respirația.

Antrenamentul echipei de majorete era mult mai intens decât își imaginase. Numai efortul fizic era mult mai mare decât se așteptase, iar membrii echipei erau incredibil de în formă.

De când s-a alăturat echipei, Koi simțea că le datorează scuze tuturor majoretelor pe care le văzuse vreodată. Nu-și imaginase niciodată că în spatele acelor spectacole strălucitoare și zâmbitoare se ascundeau eforturi atât de istovitoare, antrenamente și lacrimi. Mai mult decât orice, ele își luau rolurile în serios.

– Vom conduce Liceul Buffalo către victorie!

La strigătul lui Ariel, toată lumea a strigat în cor. Koi a strigat și el, cuprins de mândria și spiritul lor.

Dar pauza nu a durat mult — el avea mereu antrenamente suplimentare.

– Nu ai mușchi.

Ariel îl critica regulat pe Koi, arătându-i diferite părți ale trupului. Și, ca să fim corecți, întreaga echipă trecuse în mod evident printr-un antrenament intens. Toți erau slabi și puternici, iar Ariel, în calitate de căpitan, era cel mai bun dintre ei.

– Ariel a câștigat un turneu de box amator, să știi.

Unul dintre vice-căpitani spusese asta odată cu mândrie, iar Koi era uimit – în timp ce își amintea de fața vânătă a lui Ashley și simțea un fior pe șira spinării.

– În regulă, v-aţi descurcat bine azi, toată lumea.

La finalul antrenamentului, Ariel a bătut din palme pentru a atrage atenția tuturor. Odată ce toată lumea s-a întors spre ea, a continuat.

– Urmează un meci de revenire acasă, așa că vom comanda uniforme noi. Dacă aveți vreo problemă, asigurați-vă că îmi spuneți mie sau vice-căpitanului. Acest meci marchează începutul sezonului, așa că trebuie să fie perfect.

– Bine!

– Da!

Echipa a răspuns cu voci înflăcărate. Ariel a dat din cap, apoi a zâmbit larg.

– De aceea… haideți să mergem cu toții la Green Bell pentru a petrece puțin timp împreună ca echipă azi!