În loc să pună o întrebare, Ashley luă punga de plastic pe care Koi i-o pregătise. Apoi, privirea lui se opri asupra manualului din apropiere și vorbi fără să se gândească prea mult.

– Dai examenele de admitere la facultate?

– Da, săptămâna viitoare.

Koi dădu din cap, apoi întrebă:

– Tu le-ai dat deja?

Era o întrebare la care se putea răspunde uşor. Oricum, toată lumea știa răspunsul.

– Da.

– Ce bine. Eu sunt foarte emoționat.

Respirând adânc, Koi își trecu mâna peste piept, ca și cum ar fi vrut să se liniștească. Ashley spuse:

– Dacă nu iei note bune, poți să dai din nou examenul.

“Dar atunci ar trebui să plătesc din nou.”

Koi înghiți cuvintele care îi ajunseseră pe vârful limbii și zâmbi ruşinat în schimb.

– Te-ai descurcat bine, aşa e?

– Păi, doar că…

Ashley se opri, dar Koi insistă.

– Pot să te întreb ce notă ai luat?

Ashley a ridicat din umeri, neimpresionat.

– E o notă firească.

– Și? Ce notă? a insistat Koi.

Nu era neapărat disperat să afle nota lui Ashley — voia doar să mai prelungească puțin conversația.

Ashley își frecă ceafa înainte de a răspunde în cele din urmă.

– Notă perfectă!

– Poftim?!

Vocea lui Koi se ridică involuntar, iar ochii i se măriră de uimire. Erau deja mari, dar acum păreau că vor să-i iasă din cap. Văzând asta, Ashley nu se putu abține să nu râdă.

– Dacă nu faci o greșeală uriașă, nu e chiar atât de greu.

– Poate că e adevărat, dar…

Nu era ceva neobișnuit printre elevii care urmau aceleași cursuri AP, dar pentru Koi — care urma să susțină examenul — părea o realizare de necrezut.

– Sunt gelos. Sper să mă descurc și eu bine.

– O să te descurci și mai bine.

Ashley l-a liniștit.

Koi înclină capul.

– Cum poți să te descurci mai bine decât cu o notă perfectă?

Nu era ironic – era sincer curios.

Dacă ar fi spus asta altcineva, ar fi râs și ar fi ignorat asta. Dar venind din partea lui Ashley, părea că se ascundea un adevăr în spatele acelor cuvinte.

Desigur, Ashley era doar un elev de liceu, la fel ca el. Nu era nimic extraordinar la el.

În loc să răspundă, Ashley a evitat întrebarea.

– Oricum, eu plec.

– Ah, stai! Ash!

Koi l-a strigat în grabă, ocolind tejgheaua. Ashley s-a oprit, așteptând, și… Koi a zâmbit larg în timp ce îi întindea ceva.

Era urâta jucărie de pluș de mai devreme.

– Aproape că ai uitat asta.

Părea complet neștiutor că Ashley o lăsase intenționat în urmă.

Ashley privi alternativ jucăria și fața nerăbdătoare a lui Koi, înainte de a ceda și a o lua.

– Mulțumesc.

– Cu plăcere!

Koi era mai mult decât încântat. Urechile îi tremurau neîncetat, arătând cât de fericit era.

– Bine, eu plec. Dă-ţi toată silinţa!

– Da, ne vedem! Mai vino!

Ashley dădu ultima dată din cap, iar Koi, stând în spatele tejghelei, îi făcu şi cu mâna fericit.

După ce era certat data trecută pentru că lăsase casa de marcat nesupravegheată, nu putea decât să-l privească pe Ashley plecând de la postul său. Aplecându-se cât de mult putea peste tejghea, a făcut cu mâna din toate puterile în timp ce Ashley împingea ușa.

Un acces brusc de tuse seacă îi scăpă.

Ashley și-a încovoiat ușor umerii, apoi a ridicat privirea și l-a văzut pe Koi uitându-se la el cu ochii mari.

Ridicând o mână, i-a făcut semn că se simte bine, înainte de a se îndrepta spre mașina parcată.

Aruncă fără să se gândească prea mult punga de plastic pe care Koi o împachetase pe scaunul pasagerului. Apoi, uitându-se la jucăria de pluș din mâna lui, scoase un suspin lung.

În cele din urmă, a ocolit mașina, a deschis portiera din spate și, la fel ca înainte, a așezat noua jucărie urâtă de pluș pe bancheta din spate.

Alături de celelalte.

Și le-a pus centurile de siguranță.

─ ▪ ─

Koi a privit cum Ash pleca cu mașina de la magazin.

De fiecare dată când Ashley venea în vizită, Koi simțea întotdeauna un amestec de satisfacție și singurătate, dar azi, ceva părea diferit.

“Oare e bolnav?”

Și-a amintit de momentul în care Ashley răcise în timp ce lucrau la un proiect de grup. Era bolnav zile întregi. Poate că Ashley era mai fragil decât părea. Unii oameni erau pur și simplu predispuși la răceli.

Acum că se gândea la asta, fața lui Ashley părea roşie azi.

Koi se încruntă, pierdut în gânduri.

─ ▪ ─

E o răceală.

Ashley, febril și tușind, ajunse la această concluzie.

Întotdeauna se mândrise cu faptul că era sănătos — cu excepția răcelilor. Problemele respiratorii alături de care se luptase în copilărie deveniseră mai rare de-a lungul anilor, dar nu trecea niciun an fără să aibă cel puțin una.

Iar anul ăsta, asta era deja a doua.

Respira greu în timp ce se întindea după noptieră. Turnând apă din ceainic, a încercat să bea, dar gâtul îi era atât de iritat încât înghițitul era dureros.

Fără să aibă altă soluție, a pus cana jos după ce abia și-a umezit buzele. Apoi, ghemuindu-se strâns în pat, s-a înfășurat în pături ca într-un cocon.

O să-și revină în câteva zile.

Medicamentele ar fi grăbit procesul, dar nu avea energia necesară să le caute. Menajera lui alesese cel mai prost moment posibil să plece în vacanță. Pregătise mâncare în avans înainte să plece, dar nimic din toate astea nu conta când chiar și înghițitul era o luptă.

Febra îi încețoșa mintea, iar pleoapele i se închideau încet.

Un sunet slab, cunoscut, îi ajunse la urechi.

I-a luat ceva timp până să-și dea seama că era telefonul lui care suna.

Sunetul a devenit mai clar.

Cu mare efort, Ashley a deschis ochii și s-a uitat spre noptieră. Voia să-l ignore, dar sunetul era prea puternic.

Cu un geamăt, și-a scos un braț din căldura păturilor și a apucat telefonul.

– Alo?

Vocea lui era răgușită, abia mai mult decât un șoaptă.

La celălalt capăt al firului, se auzi o inspirație bruscă, de parcă cel care sunase era surprins.

– Ash, te simţi bine?

Vocea era rapidă și îngrijorată.

Ashley a avut nevoie de câteva clipe în plus pentru a recunoaște cine era. Clipea din ochii pe jumătate închiși și mormăi:

– Koi?

– Da, eu sunt! Ashley, de ce ai vocea aia? Iar ai răcit? Ești chiar bolnav?

Cuvintele lui Koi se revărsau cu viteză.

Ashley, pe de altă parte, nu putea răspunde.

Mintea îi era prea încețoșată ca să poată forma cuvinte.

– Mă simt bine…

I-a luat mult timp să spună doar atât.

Dar accesul de tuse violent care a urmat probabil că nu a determinat ca şi cuvintele lui să fie foarte convingătoare.

Așa cum era de așteptat, vocea lui Koi a devenit și mai îngrijorată.

– Chiar te simţi bine? Tușești atât de tare. De fapt ești bolnav, nu-i așa? Te doare foarte tare? Ce ar trebui să fac? Ai luat medicamente? Ai mâncat?

Erau prea multe întrebări.

Ashley abia a reușit să spună un singur lucru.

– O să-mi revin curând.

– Dar ești bolnav acum! a spus Koi imediat.

Apoi, a tăcut brusc.

Ashley, pierdut într-o stare de amețeală febrilă, auzi vag sunetul respirației lui Koi prin telefon. Din nu știu ce motiv, sună aproape ca un cântec de leagăn.

Ochii lui începură să se închidă din nou, dar atunci Koi vorbi.

– Ash, pot să vin puțin la tine? Vreau doar să văd ce faci.

“Despre ce vorbește?”

Creierul lui Ashley nu funcționa suficient de bine pentru a procesa sensul.

El doar se uită în gol, iar Koi a continuat.

– Locuiești singur, aşa e? Probabil că nu ai luat niciun medicament și nu ai mâncat nimic… Sau e cineva cu tine?

Ultima întrebare era rostită în mod precaut, nesigur.

Ashley, neînțelegând pe deplin restul, a reacționat doar la acea parte.

– Nu, sunt singur.

– Atunci vin la tine, a declarat Koi cu fermitate, neobișnuit de hotărât.

Seriozitatea din tonul lui îi limpezi puțin mintea lui Ashley.

– Poftim?!

Respirația lui febrilă era încă neregulată, iar el întrebă din nou.

– E mai greu să fii bolnav când eşti singur. Nu te voi deranja — voi aduce doar medicamentele și voi pleca. Pot să vin?

Koi ezită ușor la final.

Mintea lui Ashley era prea încețoșată ca să poată gândi.

Așa că, abia mormăi:

– Fă ce vrei.

– Bine!

Fericirea din vocea lui Koi era imediată.

Era pe punctul de a închide când Ashley strigă slab:

– Așteaptă.

– Poftim?

– Oricum nu vei putea intra.

Pentru a intra pe proprietate era necesară o autorizație de securitate — fie o verificare a identității, fie aprobarea proprietarului.

Iar Ashley nu era în stare să se ocupe de așa ceva.

Înțelegând ce voia să spună, Koi a vorbit cu încredere.

– E în regulă. Dacă e casa despre care mi-ai povestit mai devreme, mă descurc.

Ashley a răspuns din nou doar la ultima parte.

– Bine.

– Am înțeles. Deci… pot veni, aşa e?

Koi întrebă din nou.

Dar Ashley adormise deja profund.

─ ▪ ─

E o răceală.

Koi se uită la telefonul său, care tăcuse.

Îl sunase pentru că i se părea ciudat că Ashley nu mai venise la magazin de câteva zile. Presimțirea lui era corectă.

“Dacă se agravează?”

Koi știa prea bine cum era să fii bolnav fără să ai pe nimeni care să aibă grijă de tine.

Era o senzație de singurătate.

“Mâine am examenul de admitere la facultate.”

Era o zi importantă pentru el.

Dar nu avea cum să-l lase pe Ashley așa.

Voia să-l ajute cumva.

Și poate că asta era șansa lui.

“Doar să-i duc niște medicamente și mâncare nu era de ajuns.”