– Poftim?

Koi clipi confuz și repetă cuvântul. Privirea lui Ashley părea diferită acum. Pentru o clipă, Koi crezu că ar putea fi supărat, dar respinse repede gândul. Ashley nu avea niciun motiv să fie supărat.

– Koi.

– Da?

La auzul numelui său, Koi ridică repede privirea. Ashley îl privi fix și îi porunci cu un ton rece și calm.

– Explică-mi exact ce ai vrut să spui prin faptul că oamenii se “agăță” de tine. În detaliu. Unul câte unul.

– Păi… bine.

Dând din cap nervos, Koi începu să vorbească, amintindu-și ezitant evenimentele din memorie. Ashley nu mișcă niciun mușchi în tot acest timp, ascultând cu o expresie încremenită. Reacționă abia când şi Koi menționă că unul dintre muncitorii concediați încercase să-l sărute – și eșuase.

– A încercat să te sărute? Tipul ăla?

– Nu a încercat. L-am evitat…

Când şi Koi repetă ceea ce a spus deja, Ashley tăcu din nou. Părea pierdut în gânduri, iar Koi aștepta cu nerăbdare ca el să spună ceva. Cu un suspin, Ashley în cele din urmă își încruntă sprâncenele și vorbi.

– Ce e mirosul ăsta, totuși? Ai auzit ceva despre el?

– A, da.

Koi dădu din cap și începu să vorbească atent despre planta în ghiveci pe care o creștea.

– Nici măcar nu puteam să merg cu metroul sau să mă duc undeva, așa că i-am dat floarea lui Ariel. După aceea, m-am simțit bine.

– Mirosul unei flori persistă atât de mult?

Îndoiala din vocea lui îl determină pe Koi să se simtă acuzat pe nedrept. Se îndreptă, cu un ton insistent.

– E adevărat. După ce i-am dat planta lui Ariel, totul era bine.

Ashley tot nu înțelegea, dar Koi credea cu adevărat ceea ce spunea. Ashley și-a frecat fruntea și a mormăit pentru sine.

– Ce fel de miros ar fi putut fi…

Deoarece Koi nu putea să-l miroasă el însuși, nu credea că va fi de mare ajutor, dar a răspuns oricum, de parcă ar fi așteptat întrebarea.

– Unul dintre muncitori a spus că mirosea cam a flori sau a iarbă, dar era foarte plăcut… liniștitor.

Mâna lui Ashley, încă apăsată pe frunte, încremeni. Stătea complet nemișcat, fără să clipească, pierdut în gânduri.

E imposibil – Koi e un Beta.

Nu, e absurd. Dacă şi Koi ar fi urmat să se diferenţieze, s-ar fi întâmplat cu mult timp în urmă. Era lângă el, chiar acolo, alături de Ashley, când acesta s-a diferenţiat – scufundat într-un nor de feromoni atât de dens încât te-ai fi putut îneca în el – și totuși nu se întâmplase nimic. Să sufere o mutaţie acum? Nici vorbă.

Dar toate simptomele descrise de Koi se potriveau perfect cu feromonii Omega. La fel și reacția colegilor de la serviciu. Ce altceva ar putea explica asta?

Dar atunci, de ce Koi nu mirosea a nimic acum?

Dacă s-ar fi diferenţiat, nu ar fi putut să-și suprime feromonii. Lua inhibitori? Nu… Koi?

– Ash?

Koi îi strigă brusc numele. Ashley își reveni, își luă mâna de pe frunte și îl privi pe Koi în ochi. Privirea îngrijorată de pe chipul lui Koi era absolut sinceră.

Nu, Koi nu ar minți sau ascunde așa ceva. Aș fi observat imediat.

Ashley alungă gândul. Dar totuși – dacă ar fi suferit o mutație…

De ce acum?

– Bine. Am înțeles. Mă ocup eu.

Ashley vorbi încet, apoi schimbă subiectul.

– Ai terminat de mâncat? Plecăm?

– Poftim? O, da.

Koi dădu din cap automat, deși privea cu dor mâncarea rămasă încă în farfurie. Dacă aș putea să iau asta cu mine, aș putea mânca încă două zile…

Dar Ashley plătise deja și se ridică de la masă. Nefiind în stare să ceară o cutie pentru mâncare la pachet, Koi pur și simplu îl urmă în afara restaurantului.

– Hei… mulțumesc pentru ziua de azi, i-a spus Koi lui Ashley, care era cu spatele.

Ashley se întoarse, iar Koi își coborî privirea, incapabil să-și ascundă ruşinea, în timp ce continua.

– Pentru că m-ai consultat și chiar m-ai invitat la masă…

Koi a continuat să vorbească, dar niciun cuvânt nu a ajuns la Ashley. Tot ce putea să vadă erau buzele lui Koi care se mișcau, briza rece care îi mângâia obrazul și degetele lungi care îi dădeau timid părul la o parte.

Dacă…

În clipa în care crezu că-și aude înghițitura, trupul i se mișcă de la sine.

– Ah!

Brusc, Ashley îl apucă pe Koi de braț și îl trase aproape. Surprins, Koi era atras neputincios în brațele lui. Trupul acela masiv îl învălui complet pe Koi. Feromoni dulci și intenşi se revărsară peste el ca o cascadă.

Dacă ai deveni cu adevărat un Omega…

Brațele puternice îl strânseră, determinându-l să respire cu greu. Dar presiunea îl provoca pe Koi să se simtă în siguranță. Închise ochii și îi răspunse ușor la îmbrățișare. Ashley își înclină capul, se lipi de urechea lui Koi, apoi își îngropă nasul în părul și gâtul lui, inspirând adânc. Fiecare respirație răsuna în urechile lui Koi. Cu inima bătând cu putere, Koi îl strânse puternic pe Ashley de spate.

Nimic.

Ashley îl ținea așa, emanând feromoni, dar în cele din urmă era nevoit să recunoască.

Nu se simte niciun miros.

Când își eliberă încet brațele, un val de goliciune îl cuprinse.

La ce mă așteptam…

– Ash?

Koi îi strigă numele încet. Ashley se uită în sfârșit la fața lui.

Koi habar n-avea ce se întâmplase. Chiar și după toată acea cantitate de feromoni, Koi nu reacționase. Nici măcar nu-și dăduse seama. Ashley simți aceeași enervare amară pe care o simțise cu peste zece ani în urmă. Copleșit de dorință, îl îmbrățișă din nou strâns pe Koi.

Surprins, Koi își înfășură instinctiv brațele în jurul lui Ashley încă o dată. Clipi, dezorientat, neștiind ce să facă. Ashley îl ținu în brațe în tăcere, fără să miște un mușchi.

Ash?

Koi nu știa ce înseamnă asta și a început să intre ușor în panică – dar momentul era scurt. Tocmai când își făcuse curaj să ridice o mână spre spatele lui Ashley, acesta i-a dat drumul.

– Să mergem.

El se întoarse cu spatele, lăsându-l pe Koi acolo, cu o expresie uluită și goală. Koi rămase nemișcat pentru o clipă, apoi alergă repede după el.

Ashley nu a scos niciun cuvânt pe durata călătoriei. Nici Koi nu a spus nimic – până când, în cele din urmă, nu a mai avut de ales decât să vorbească.

– Hei, Ash… unde mergem?

Drumul pe care se aflau nu ducea în mod evident spre apartamentul lui Koi. Simțindu-se din ce în ce mai neliniștit, a continuat să se uite pe geam până când Ashley a răspuns.

– La mine acasă.

– Poftim? De ce?

Koi s-a întors spre el, confuz, dar Ashley nu și-a luat ochii de la drum în timp ce îi răspundea.

– Locuința ta nu e sigură. Nu e un mediu propice pentru a trăi. Șeful tău ar putea apărea și ar putea crea probleme – pur și simplu nu e sigur.

Koi voia să spună că șeful lui nu ar face asta, dar nu era sigur. A ezitat, apoi a întrebat cu prudență:

– Dar ar merge chiar atât de departe?

Ashley răspunse fără ezitare.

– Știind că trebuie să te plătească acum, s-ar putea să vrea să se răzbune pe cineva.

Lui Koi încă îi era greu să creadă – dar Ashley probabil avea dreptate. El avea mult mai multă experiență în astfel de probleme.

– Dar nu trebuie să mă duci la tine acasă…

– Dacă preferi să nu vii, îți rezerv o cameră la hotel.

– N…Nu, nu e asta.

Sugestia îl tulbură pe Koi, iar el scutură repede din cap.

– Simt doar că te deranjez prea mult… E vorba doar de o zi sau două?

Când a întrebat cu precauție, Ashley a răspuns indiferent.

– Nu știu. Depinde de șeful tău.

– Deci… ar putea dura ceva timp, și aș sta la tine…

– Koi.

Ashley îl întrerupse înainte să apuce să termine.

– Ce ți-am spus mai devreme? Trebuie să urmezi întocmai instrucțiunile avocatului tău.

– Bi…bine.

Koi răspunse repede, dar părea totuși neliniștit. Ashley aruncă o privire, apoi vorbi din nou.

– Koi.

– Da.

El a răspuns imediat. Ashley a continuat.

– Nu o considera o povară. Și un avocat are responsabilități, nu doar clientul.

– Responsabilități?

Când şi Koi repetă cuvântul, Ashley dădu din cap.

– Protejarea clientului este una dintre ele.

Și, cu asta, l-a dus pe Koi direct la apartamentul său – fără să-i mai dea ocazia să se opună.