În timp ce se grăbea să-l urmeze, lui Koi i s-a tăiat respirația când a văzut Bentayga-ul parcat. Probabil că Ashley nu locuise niciodată într-un loc ca ăsta, așa că s-ar putea să nu înțeleagă cât de nesigură era zona aceea. Koi și-a jurat în tăcere să nu-l mai cheme niciodată pe Ashley în cartierul lui, în timp ce se urca repede în mașină. Abia după ce Ashley a pornit mașina a răsuflat în sfârșit ușurat.

Ashley l-a dus pe Koi la un mic restaurant aflat la aproximativ zece minute distanță cu mașina. Koi se temuse că s-ar putea să se îndrepte spre restaurantul francez la care erau înainte și era ușurat când a văzut că nu era așa. Nu numai că nu-și putea permite nimic de acolo, dar era și prea departe.

Urmându-l pe Ashley în restaurant, Koi s-a relaxat puțin în fața atmosferei neașteptat de comodă și a muzicii jazz care se auzea în fundal.

Erau conduși la o masă lângă fereastră, iar personalul le-a pus meniurile în față înainte de a se retrage. Koi a ezitat puțin înainte de a întinde mâna după meniu, dar Ashley i l-a smuls fără avertisment. Surprins, Koi a ridicat privirea. Ashley, cu o expresie calmă, a vorbit.

– Răspunde-mi mai întâi la întrebare, Koi.

Koi s-a încordat instantaneu, dar Ashley a continuat.

– Câți bani ai în acest moment? Te întreb dacă îți poți permite un suc cu sau fără gheață.

Koi încremeni, dar Ashley nu se lăsă.

– Nu uita de înțelegerea noastră.

Fii sincer. Nu ascunde nimic.

Koi inspiră, apoi expiră încet înainte de a răspunde cu dificultate.

– Nici măcar nu am destui bani pentru un suc.

Vocea lui era atât de slabă, încât aproape că dispărea. Urmă un suspin. Provenea de la Ashley. Koi, simțindu-se rușinat și vinovat, nu putea să ridice capul.

– Poftim.

Ashley i-a înapoiat meniul lui Koi. În timp ce Koi arunca instinctiv o privire spre secțiunea de băuturi, Ashley a adăugat:

– Eu plătesc mâncarea. Comandă orice vrei.

– Poftim?

Urechile i s-au ciulit și a ridicat capul fără să se gândească. De cealaltă parte a mesei, Ashley se uita direct la el.

– Consideră că e un gest de bunăvoință din partea unui prieten. Dacă rolurile ar fi inversate – dacă tu ai avea bani și eu aș fi flămând – ai face același lucru pentru mine, nu-i așa?

Cuvântul acela – prieten – nu părea să se potrivească în cazul lui Ashley. Ashley îl considera pe Koi un prieten, iar Koi îi făcea pe plac, dar sentimentele lui adevărate nu se potriveau. Totuși, a încercat să-și imagineze cum era dacă Ariel ar fi stat în fața lui. Răspunsul era evident.

E doar bunătatea unui prieten.

Înghițind durerea amară din piept, Koi mormăi “Mulțumesc” și aruncă o privire peste meniu. Era atât de flămând încât îi era rău, așa că orice mâncare rapidă era bună.

Mintea i s-a limpezit abia după ce a mâncat cam jumătate din mâncare. A devorat un burger și o grămadă de cartofi prăjiți într-o clipă. Abia atunci și-a recăpătat suficientă putere pentru a vorbi.

Pe măsură ce foamea se estompa, Ashley reveni în centrul atenției sale – stând încă de cealaltă parte a mesei. Realizând că nici măcar nu-i mulțumise cum se cuvine, Koi se simți brusc ruşinat.

Ashley tăia în tăcere friptura. Dacă era unul dintre restaurantele la care mergea de obicei, probabil ar fi comandat un meniu complet.

Îşi imagina cât de greu era să aștepte toate felurile de mâncare cu stomacul gol.

Gândindu-se la asta, Koi era sincer recunoscător că Ashley a ales acest loc. A așteptat până când Ashley a înghițit o bucată de friptură înainte de a vorbi.

– Hei… nu ești foarte ocupat? Ești sigur că ai timp pentru asta?

Era recunoscător că Ashley venise în fugă să-l ajute, dar se simțea și vinovat. Sperând să nu-i ocupe prea mult timp, a întrebat. Ashley a răspuns sec.

– Îmi gestionez singur programul.

– B…Bine.

Simțind că spusese ceva inutil, Koi tăcu și îl privi ruşinat. Deși muzica de jazz plutea ușor între ei, Koi simți că tăcerea devenea apăsătoare.

Ar trebui să spun ceva.

Dacă ar fi adus vorba de muncă, ar fi putut părea că îl presează pe Ashley. Nu asta era intenția lui, așa că avea nevoie de un alt subiect.

Pretinzând că era ocupat cu mâncarea, Koi se gândi intens. În cele din urmă, îi veni ceva în minte.

– Păi, în legătură cu regula pe care ai menționat-o mai devreme pentru clienți.

Ashley îl privi. Koi îi recită condițiile pe care i le-a spus.

– Fii sincer. Nu ascunde nimic. Nu minți.

Ashley nu a obiectat, ci s-a limitat să-l privească fix. Koi și-a continuat micul dialog cu sine însuși.

– Deci, dacă respect asta – să nu mint și să nu ascund nimic – asta e tot?

Ashley răspunse fără ezitare.

– Da. Le-am spus asta tuturor clienților mei, dar niciunul dintre ei nu respectă.

Își strânse buzele într-un zâmbet strâmb.

– Probabil că vei fi cel mai ascultător pe care l-am avut vreodată.

Koi clipi surprins, cu ochii larg deschiși.

– Păi, desigur! Tu mă ajuți, așa că ar trebui să fac ce-mi spui.

Răspunsul lui a venit fără ezitare, dar replica lui Ashley a rămas dură.

– Sunt mulți idioți în lume care nici măcar nu sunt în stare de atât.

Koi înclină capul și îl privi.

– De ce crezi că este așa?

Când şi Koi mormăi asta ca pe un gând trecător, Ashley răspunse pe neașteptate.

– Cine știe. Poate pentru că minciuna și ascunderea lucrurilor sunt ceva normal pentru ei.

Totuși, conversația curgea. Asta îl determina pe Koi să fie fericit. Ashley răspundea chiar și la micile lui comentarii. Această bucurie îl împingea să continue.

– Trebuie să existe mult mai mulți oameni cinstiți, nu-i așa? Probabil că îți este greu să ai de-a face cu ceilalți.

Koi știa ce fel de oameni apăra Ashley. Dar tot avea încredere în Ashley. Se gândea că trebuie să existe circumstanțe inevitabile în spatele acestui lucru. Dar Ashley i-a zdrobit această convingere fără milă.

– Koi, nu o mai înfrumuseța. Am de-a face cu rataţii. Și eu sunt avocatul, cel care ține rataţii ăia departe de coșul de gunoi.

Vocea lui era rece – de parcă îl implora pe Koi să înfrunte realitatea. Koi ezită, apoi vorbi.

– Dar… ai venit să mă ajuți. Chiar dacă știai că nu pot plăti.

Ashley nu a răspuns. S-a apucat din nou să-și taie friptura. Koi și-a amintit cum se descurcase mai devreme, prea nervos ca să mănânce altceva decât câteva inele de ceapă, și a adăugat cu voce joasă:

– Au trecut două luni. M-am gândit că poate… s-a terminat cu adevărat.

Dar în clipa în care Ashley a auzit că are probleme, a venit în fugă. Poate… poate că aștepta ca şi Koi să facă primul pas?

Chiar în clipa în care acest gând i-a trecut prin minte, Ashley a deschis gura.

– M-am gândit că nu mai vrei să mă vezi.

Ochii lui Koi s-au mărit de surprindere.

– Eu? Nici vorbă. De ce?

Ashley a zâmbit ironic când Koi a întrebat din nou “De ce?”.

– Pentru că te-ai uitat la mine de parcă ți-era greață de mine.

Koi rămase mut. Chiar așa? M-am uitat la el așa?

Nu-i venea să creadă, dar dacă Ashley spunea asta, probabil era adevărat. Apoi Koi și-a amintit – avusese o răceală groaznică în ziua aceea. Sigur, era șocat de ceea ce făcuse Ashley. La urma urmei, se simțise groaznic.

Au trecut peste zece ani.

Koi șopti în sinea lui. Nu se poate ca Ashley să fie exact la fel ca înainte. Și el însuși se schimbase mult. Pe atunci, tatăl său era bogat. Acum Ashley era cel care avea bani. Desigur, modul în care cheltuiau banii și stilul lor de viață se schimbaseră. Acum trăiau în lumi complet diferite. Așa trebuie să fie viața lui Ashley.

Când trebuie să-și ceară scuze, o face cu bani.

Koi nu era de acord cu această metodă, dar nu avea dreptul să judece viața altcuiva. Tot ce putea face era să recunoască faptul că viețile lor erau diferite.

– Eram doar surprins. În jurul meu, când cineva își încalcă o promisiune, nu oferă cadouri sau altceva…

Încercarea de a explica asta în cuvinte i s-a părut brusc incredibil de dificilă. Cât de greu era să exprimi în cuvinte lucrurile pe care le considerase întotdeauna de la sine înțelese?

Probabil că și Ashley trăise așa odată.

Tocmai când şi Koi începea să se simtă copleșit de limitele limbajului, Ashley a pus jos furculița și cuțitul și a vorbit.

– Să lăsăm discuțiile personale și să trecem la muncă.

– Poftim? O… bine.

Era clar un semnal că trebuia să pună capăt subiectului incomod. Koi își dădu seama că s-ar putea să nu mai aibă niciodată ocazia să spună ce voia.

Dar, în loc să fie încăpățânat, a respectat alegerea lui Ashley. Nu avea rost să forțeze o conversație pe care cealaltă persoană nu o dorea.

În timp ce Koi îi explica tot ce se întâmplase, Ashley nu spuse niciun cuvânt – doar asculta. Expresia lui era rece și profesională, diferită de tot ce văzuse Koi până atunci. Asta îl determină să se simtă nervos, dar reuși să-și termine povestea fără să se bâlbâie.

– Deci asta s-a întâmplat.

După o pauză, Ashley a vorbit în sfârșit.

– Bine, înțeleg ce s-a întâmplat. Dar ce a provocat toate astea?

– Poftim?!

Koi clipi surprins de întrebarea imprevizibilă. Ashley reformulă întrebarea.

– E ciudat ca toți angajații ăia să demisioneze brusc, aşa e? Când mai multe persoane pleacă într-un timp scurt, de obicei există un motiv clar. Care era? Șeful a abuzat  de ei sau ceva de genul ăsta?

– Păi… Nu…

Bănuiala lui Ashley era complet logică. Dacă șeful ar fi făcut ceva greșit, asta ar fi ajutat cu siguranță cazul lui Koi. Dar, din păcate, acesta nu era deloc motivul. Koi ezită, apoi recunoscu:

– Oamenii au început… să se agațe de mine dintr-o dată…

Ashley, care tocmai se pregătea să ia o înghițitură de cafea, încremeni. Coborî încet ceașca și se uită direct la Koi.

– Să se agaţe de tine?!