Anunțul din gară a răsunat, informând pasagerii că trenul urma să vină în curând. Ashley, incapabil să mai stea nemișcat, s-a ridicat și a început să se plimbe înainte și înapoi lângă scaunul său. Timpul trecea.

Dar Koi încă nu dădea niciun semn de viață.

Poate că trei ore erau prea puțin.

Regretul se strecură în sufletul lui, măcinându-l. Alesese să se întâlnească la gară în loc să meargă să-l ia pe Koi, temându-se că oamenii tatălui său îl urmăreau deja. Dar poate că ar fi trebuit pur și simplu să meargă să-l ia. Poate că era prea mult să-i ceară lui Koi să vină cu bicicleta până acolo.

Nu i s-a întâmplat nimic… nu-i așa?

Luptându-se cu panica ce îl cuprindea, Ashley își verifică telefonul. Tot niciun apel.

– Ko…

Un băiat de aproximativ aceeași înălțime ca şi Koi îi intră în câmpul vizual, iar Ashley aproape că strigă – dar nu era el. Dezamăgirea se instală în timp ce se uită din nou la telefon.

Nu mai rămăsese cu adevărat mult timp.

În cele din urmă, nu a mai putut să se abțină și a format numărul.

Tonul sec al semnalului de apel i-a umplut urechile. Chiar și în timp ce aștepta, ochii lui au cercetat gara, urmărind fluxul sporadic de oameni.

Sprâncenele i se încruntară din ce în ce mai tare. Un alt anunț răsună prin gară – de data asta, venirea efectivă a trenului.

─ ▪ ─

Koi stătea în tăcere, privindu-și tatăl cum dormea.

Camera de spital era liniștită, singurul sunet fiind bipul ocazional al aparatelor. Sub luminile puternice – atât de diferite de becul slab din rulotă – Koi își văzu tatăl clar pentru prima dată după mult timp.

În pat stătea un bărbat care părea atât de fragil și de epuizat, încât era greu de crezut că era vreodată atât de impunător. Fața îi era palidă, buzele crăpate, oasele ieșind în relief sub pielea subțire ca hârtia.

Lui Koi nu-i venea să creadă că acesta era tatăl său.

<Nu știai, nu-i așa?>

Vocea doctorului îi răsuna în cap. Acesta îi explicase că Victor Niles era deja diagnosticat la acest spital — cancer care ajunsese în metastază în tot trupul său, prea avansat pentru a mai putea fi tratat.

Deodată, Koi și-a amintit de toate momentele în care tatăl său părea că vrea să-i spună ceva, dar nu o făcea. De asemenea, nu-l mai lovise de curând.

Oare de asta?

<Cel mult, mai are șase luni.>

Asta a spus doctorul. Apoi îl privise pe Koi cu milă.

Dar chiar și acum, nu părea real. Cancer? Șase luni?

Cine ar putea crede asta?

Totuși, Koi văzuse totul — tatăl său tușind sânge și prăbușindu-se. Și văzând acest om — această cochilie fragilă și uscată — nimeni nu putea nega că era grav bolnav.

Nu se poate…

Koi și-a acoperit fața cu ambele mâini, copleșit.

Apoi a auzit – un geamăt slab. Și-a ridicat încet capul și l-a văzut pe tatăl său mișcându-se, cu sprâncenele încruntate, ca și cum ar fi încercat să se trezească.

Koi stătea nemișcat în timp ce tatăl său deschidea ochii și își focaliza privirea încet. Respirând superficial, bărbatul se uită fix la tavan, apoi își întoarse capul.

Privirile lor se întâlniră.

La început, nu părea să-l recunoască pe Koi. A clipit de câteva ori, amețit, apoi a încercat să se ridice, dar a căzut imediat înapoi.

Koi tresări, cu inima bătând cu putere, privindu-l cum se chinuia.

– Koi…

Tatăl său îi rosti în sfârșit numele, cu o voce dură și răgușită. Koi nu a spus nimic, doar se uită la el. Ochii bărbatului se umplură repede de lacrimi.

– Ai rămas… Nu m-ai părăsit…

Pur și simplu nu era în stare să părăsească pe cineva care sângera chiar în fața lui. Mai ales când era vorba de tatăl său. Dar ceea ce a ieşit din gura lui Koi era cu totul altceva.

– Am auzit că ești foarte bolnav.

Cuvintele blânde, aproape șoptite, l-au determinat pe tatăl său să se oprească. După un moment, a expirat încet și a răspuns.

– Doream să-ți spun…

Koi observase acea ezitare, acele momente în care tatăl său deschidea gura, apoi o închidea din nou. Cu ochii închiși și fața palidă, mormăi:

– Mi-era frică. Nu am avut curajul… Să o spun cu voce tare ar fi însemnat să recunosc că eram pe moarte.

Dar acum, iată-i aici. Nu mai era nimic de negat.

Tăcerea se așternu din nou asupra lor. Tatăl său se uită fix la perfuzia care elibera încet picături, apoi vorbi cu o voce slabă.

– În ziua aceea… când femeia aceea mi-a spus că ești cu băiatul acela… mi-am pierdut cumpătul. Ar fi trebuit să aud asta mai întâi de la tine. Dar am avut o zi proastă – nu eram plătit, și apoi am băut…

Se opri și scutură din cap.

– Nu, asta e doar o scuză. Nimic nu poate justifica faptul că te-am lovit așa.

Koi doar asculta.

Tatăl său a continuat.

– Când mi-am dat seama că ai plecat de acasă cu el, m-a lovit. S-ar putea să nu te mai văd niciodată.

Vocea lui începu să tremure.

– Niciodată nu am regretat ceva atât de mult. Ar fi trebuit să-ți spun de mult timp. Ar fi trebuit… să-mi cer scuze.

Koi privea în gol, încă incapabil să găsească nişte cuvinte potrivite. Nu se așteptase deloc la asta. Tatăl său a continuat.

– De când am primit diagnosticul, m-am gândit la asta mereu. Că trebuie să-mi cer scuze față de tine. Am făcut lucruri îngrozitoare… Erai doar un copil mic și ți-ai pierdut și mama…

Vocea i se frânse și își acoperi fața cu brațele.

– Nu era vina ta. Știam asta. Am avut doar ghinion… dar aveam nevoie de cineva pe care să dau vina. Și am aruncat toată vina pe tine. Doamne, sunt un ratat!

A început să plângă. Koi a văzut lacrimile curgându-i din colțurile ochilor, în timp ce trupul îi tremura.

– Îmi pare rău, Koi. Îmi pare atât de rău… Te rog, dă-mi doar o ultimă șansă. Doar până mor… câteva luni… Rămâi cu mine, doar puțin mai mult. Dacă pleci și tu, eu… eu…

Nu a putut termina. Trupul îi tremura ca al unui copil în timp ce plângea.

Koi stătea acolo și privea.

Apoi, brusc, i-au venit în minte amintiri de demult.

Tatăl său spălând mașina. Fratele său mai mare aruncând cu furtunul spre el. El fugind spre mama sa, țipând. Ea râzând în timp ce privea.

De ce mi-a revenit amintirea aceea tocmai acum – atât de vie și de clară?

Zilele fericite nu dispar. Ele dorm, undeva în adâncuri, și se trezesc fără avertisment pentru a-ți zgudui inima.

Aerul din acea zi. Vântul care îi bătea peste obraz. Apa care îi stropea pielea. Sunetul râsetelor lor.

Putea să vadă totul – chiar în fața lui.

<Koi, păstăioara mea mică.>

Vocea plină de bucurie a tatălui său, în timp ce îl ridica în aer, s-a estompat, transformându-se în bărbatul care zăcea acum în patul de spital.

Viziunea lui Koi se încețoșă. Lacrimile îi curgeau pe obraji, în timp ce suspinele tăcute ale tatălui său răsunau prin camera sterilă a spitalului.

─ ▪ ─

– Koi?!

În clipa în care a sunat telefonul, Ashley l-a ridicat și a strigat. A urmat o pauză, apoi un răspuns.

– Da, Ash. Eu sunt. Îmi pare rău că te sun așa târziu.

– Aah…

Ashley a răsuflat ușurat, trecându-și mâna prin păr.

Trenul plecase de mult. Ashley așteptase de i s-a părut o eternitate, temându-se că i s-a întâmplat ceva îngrozitor lui Koi. A sunat de nenumărate ori, privind cum tren după tren pleca din gară, în timp ce singura persoană pe care o aștepta nu apărea.

Nu voia să mai treacă vreodată prin așa ceva.

– Ce s-a întâmplat? Te simţi bine? Nu ești rănit, nu-i așa?

Îl bombardă pe Koi cu întrebări. Băiatul îi răspunse cu o voce joasă și mormăită.

– Mă simt bine… Îmi pare rău. Nu am putut să sun. Nu era posibil.

Auzindu-i vocea, cele mai mari temeri ale lui Ashley s-au risipit. Niciun dezastru, niciun accident. A suspinat din nou – dar frica a revenit imediat.

– Koi, ce se întâmplă? Unde ești? Vrei să vin să te iau?

Dacă îl lua pe Koi acum, încă mai puteau prinde ultimul tren. Dacă nu, puteau merge cu mașina până la următoarea stație și să ia primul tren de acolo. Planul se putea schimba — nimic din toate astea nu conta.

Atâta timp cât Koi era acolo.

Atâta timp cât Koi era cu el.

– Ash.

Vocea tremurătoare a lui Koi îi strigă numele.

– Îmi pare rău. Eu… nu pot să plec.

Ashley crezu că a auzit greșit. Clipi din ochi și întrebă din nou.

– A, scuze. Nu am auzit bine… ce ai spus?

Chiar și atunci, el încă mai credea. Credea că şi Koi nu l-ar trăda niciodată.

– Îmi pare rău.

Koi își ceru din nou scuze. Vocea lui se auzi ca o șoaptă sfâșiată, tremurând și slabă.

– Nu pot să vin cu tine… Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău.

Ashley rămase împietrit pe loc, amorțit, de parcă lumea s-ar fi oprit din mișcare.